poveste din armata

Comentariul amicului Paul la postarea anterioara, mi-a deschis cutia cu amintiri. Smile!
Spre deosebire de majoritatea oamenilor, am avut ocazia sa cunosc insemnatatea cuvantului "prietenie" inca din copilarie. Zambind, probabil ca va veti gandi la conflictele cu colegii de joaca, si mai putin la ceva ce a semanat mai mult cu un roman al lui C. Dickens. Dar astea-s locuri si fapte ingroptate intr-un trecut fara insemnatate pentru cei multi, pe care am sa le povestesc candva.
Am sa sar peste timp si am sa va spun o poveste care a inceput in armata si s-a terminat acum 10 ani.
Am facut armata in '87. Cei care au facut-o stiu ca acolo se petrec lucruri care par rupte din evul mediu. Se inverseaza ierarhii valorice si nimic din ce e afara nu seamana cu ce e inauntru. Cel putin asa a fost pana acum 20 de ani. Nu mai stiu daca si acum, avand in vedere ca armata s-a schimbat destul de mult. Dar cum o vorba veche spune ca lupul isi schimba doar parul, ma indoiesc. In armata am invatat sa supravietuiesc. Nevoia te face sa te apropii de oameni cu care in aparenta nu ai nimic in comun, in afara de faptul ca mananci impreuna cu ei aceeasi paine "neagra".
Printre ei a fost si un ungur din Oradea, pe nume Toth Tiberiu. Blond, ochi albastri si ciupit de acneee, fost rugbyst. Ne-am "imprietenit" din primul moment. Era un tip linistit, cerebral, asezat, scump la vorba si aprig la fapta, un tovaras de nadejde si pe gustul meu. Multe nopti de garda le-am petrecut impreuna, el cocotat in foisor, eu servind punctul de control al unitatii militare. Depanam amintiri, povesteam vrute si nevrute. Cand esti rupt de lume si civilizatie, undeva in creierul muntilor, fiecare aspect capata o alta nuanta. Oamenii se apropie mult mai usor. "Dusmanul comun" creeaza legaturi puternice, care nu pot fi intelese decat de cei care au trait razboaie sau au facut armata.
Intr-o zi de duminica, in timp ce eram de garda, vin in vizita parintii lui Tiberiu. Mancare, bautura, cam ce se aduce la un soldat cu dor de casa. La poarta era amenajata o sala de vizite. Regulamentul interzice introducerea bauturii in unitate. Asa era atunci si banuiesc ca acum e la fel. Dupa ce au plecat, Tiberiu vine si ma roaga, daca il pot lasa sa duca si colegilor cateva sticle cu vin. Fiindu-i prieten, am inchis ochii si i-am dat voie. Dupa o vreme, il vad pe Ofiterul de serviciu ca intra fix in baterie (locul unde se aflau dormitoarele si cazarmamentul), iar peste 5 minute iese in spume si vine direct la poarta cu o sticla de vin in mana, urmat de Tiberiu. Imi urla: "Nenorocitule, arestul te mananca ! Ai incurcat-o ! Sa-mi spui tot ! Cine a bagat bautura in unitate ?". M-am albit. Cu regulamentul nu te joci. Evident se prinsese de miscare si era inutil sa mai neg. N-am stat pe ganduri si am luat asupra mea totul. Puteam sa zic ca n-am vazut, ca nu stiu. N-am facut-o ! Am recunoscut si am intrat la arest pentru cateva zile. Pentru cine nu stie, arestul e un fel de inchisoare in armata. Nu e ca te baga acolo, ci e ideea de privare de libertate, gratii la ferestre, ciment rece, pat fara saltea etc. N-am fost niciodata inchis, nici in gluma macar. Am suportat destul de greu. In armata inveti o regula nescrisa: "Toti pentru unul si unul pentru toti !". Nu zambiti, multi si-au dat viata in razboaie, ducadu-se la moarte fara voia lor.

In fine, asta s-a intamplat atunci. Ne-am eliberat, anii au trecut, intre noi s-a creeat o legatura, pe care am pastrat-o si dupa. Intre timp mi-am facut afacerile mele, am invatat sa invart bani, oameni si multe altele. Undeva in sufletul meu, Tiberiu ramasese acel prieten de demult.
Intr-o zi, prin 2000, ma suna si imi spune: "Lucian, vin in Bucuresti !". Din armata ne-am mai vazut o de vreo doua ori. "Uraaa, vino, te astept !". M-am bucurat nespus. Imi revedeam prietenul. L-am luat de la aeroport, dus, cazat la mine, mancat, tot tacamul. Seara ne-am intins la povesti. Am depanat amintiri si toate cele. Pe vremea aia eram insurat. Si tot povestind, imi spune: "Lucian, uite de ce am venit. Ma ocup de import de feroase si vreau sa deschid in Bucuresti un depozit cu magazin. Am nevoie de ajutorul tau. Eu nu pot sa ma ocup, pentru ca am afaceri in tara. Vrei sa preiei tu jumatatea de sud ? Facem jumate-jumate.". Am cumpanit putin, nu era rau sa diversific putin. Si apoi era Tibi, trebuia sa-l ajut cumva, basca ca-mi ieseau si bani frumosi din asta. Afacerea parea buna. Am spus Da !
Si m-am ocupat. Mi-am sunat realtiile, am gasit spatiu, am angajat oameni, am construit magazinul, am descarcat vagoanele cu laminate, am deschis punct de lucru, stampila, gestiune, totul bun si frumos, la cheie. Imi frecam palmele multumit. In mod normal, nu fac nimic fara ceva scris. In cazului lui am facut rabat. Doar era prietenul meu din tinereti, cu care mancasem armata pe paine. Nu-mi faceam probleme.
Atunci am vazut ca oamenii se mai si schimba, ca una e ce-a fost si alta ce e ... . Sau daca nu se schimba, ceva specific unei conjuncturi le dezvaluie trasaturi, in trecut ascunse.
Dupa ce totul a fost gata, imi zice: "Lucian, stii, nu mai pot sa-ti dau jumate. Am vorbit cu asociatul meu [un mafiot din Ungaria], si nu e de acord. Uite, iti dam 10 % din profit.". Tin minte, eram la masa la mine acasa. Am ramas masca ! Era sa cad de pe scaun. Cateva minute am ramas fara glas. "Cum, de la 50%, la 10 ? E prea putin !". Acum imi spui, dupa ce te-ai vazut cu sacii in caruta ? ".... Confuz, recalculam in minte ce urma sa fac pentru noul procent. Ceva nu iesea la socoteala. Ceva imi spunea ca fusesem luat drept fraier. " OK, uite cum procedam: in momentul asta sistam orice colaborare. O sa te caute jurista mea. Usa este acolo !". ....
Cateva zile am fost cazut. Nu pricepeam ca prietenul meu de mai bine de 10 ani, tocmai imi trasese o teapa. Ceva in mintea mea nu se potrivea.
Ne-am intalnit pe urma si i-am bagat sub nas un contract, de data asta pus la punct. L-a citit si nu l-a semnat. Tin minte ca s-a ridicat si mi-a spus: "Lucian, imi pare rau ca nu ne-am inteles. Asa e in afaceri ! Poate ne mai vedem cu alta ocazie". S-a sculat si a iesit. L-am condus pana la masina. Ne-am strans mainile. Parea usor nedumerit. I-am spus: "N-ai sa intelegi niciodata. Tocmai ai pierdut cel mai bun prieten ! Puteai sa castigi miliarde. Nu te-ar fi durut capul. Tu crezi ca afacerile se fac prin telefon ? Tu la Oradea si marfa aici ? Iti garantez ca in maxim trei luni o sa fugi din Regat de n-o sa te mai uiti inapoi.". Atunci n-a inteles.
Si am avut dreptate. M-am interesat peste o vreme. Se asociase cu un alt individ, care l-a tepuit de nu s-a vazut.
Cam asta e cu prietenia.
Daca il vedeti prin Oradea, sa stiti cu cine stati de vorba. Smile!

Amicul Paul mi-a spus ca nu crede in prietenie. Raspunsul meu a fost: "Daca ma uit in trecut, iti dau dreptate. Daca ma uit in viitor, nu !".

Cred in prietenie ! Cred in oameni si in puterea lor de de a face lucruri frumoase impreuna. Si mai cred ca noi ne alegem prietenii, iar prietenia se cladeste incet, in timp, ca un zid trainic, care la nevoie iti poate fi pavaza.