invidia

De ce unii oameni sunt invidiosi ?
"Ia uite la asta ce si-a luat ! Al dr... ". O privire ascunsa sau aruncata peste umar. Niste ochi mijiti, un zambet ce-ar ingheta si azotul, si cuvintele ....
Of, cuvintele, soptite in palma sa nu auda respectivul, eventual la telefon. Da, mare lucru si inventia comunicarii neconventionale - netul si telefonul ! Asa poti sa barfesti si sa injuri fara teama de a fi auzit de cine nu trebuie.
Si apoi intalnirea fata in fata. Un zambet larg, fals de sincer, ochii larg deschisi si sprancene usor incruntate admirativ. Aceasta este fata invidiosului.

Cel mai sigur indiciu prin care deosebim un invidios este lipsa motivului. Nu are de ce ! Nu este implicat deloc, nu pierde si nici nu castiga si prin urmare, nu are motiv sa invideze pe cineva. Nu insemna ca daca ar avea, invidia sa ar fi justificata. Nicidecum, exista alte cai prin care cineva isi poate manifesta nemultumirea, adica pe fata.
Si cel mai interesant este ca invidiosul nu-si da seama ca nu are motiv. E pur si simplu o pornire launtrica, rautate pura. Pardon, prostie, ca rautatea e un derivat al acesteia. "De ce ala sa aiba, si eu nu ?". "Aha, precis a furat sau a castigat pe nemerit !".

Apoi, daca intamplator cel invidiat pierde ce are, brusc, apare o explozie de simpatie. "Vai, ce rau imi pare !". In aparenta doar, pentru ca in spate, invidiosul se bucura. E bucuria pentru necazul celuilalt. "Al dr.. , sa se invete minte !".
Si incep sa zbarnaie telefoanele: "Ai vazut draga, ce-a patit X ? Las' ca asa-i trebuie !".
Pentru invidios faptul ca cineva are mai mult decat el, acesta devine brusc dusmanul sau de moarte. Nu are nicio legatura cu moralitatea, echitatea, poate respectivul a castigat pe merit. Nu, argumentele sunt irelevante. Important este ca respectivul are si el nu !

Ia ganditi-va, cand ati intalnit ultima data un invidios ? Nu va uitati la ceas sau in oglinda ! Smile! Cei de fata nu se pun.

Mi-a placut intotdeauna sa invidiez pe cineva mai inteligent, mai destept decat mine. Mai corect, nu e vorba de acea invidie peiorativa, ci mai degraba apreciativa, amestecata cu admiratia. Si in sine imi spun: "De ce el poate si eu nu ?".
Cred ca invidia e o pornire launtrica. Asa mi-am dat seama, ca nu intelegeam fenomenul. Este in firea omului sa invidieze. Serios ! E ceva ce nu se invata. E vorba de eternul conflict intre " a avea si a nu avea, a fi sau a nu fi ". Si ceva foarte specific prostiei omenesti, daca eu nu am, nici celalalt nu trebuie sa aibe.

N-am inteles inca, de ce cineva vrea lucrul altuia ? Serios, daca acela a muncit, a furat sau cine stie ce a facut sa obtina un lucru, e treaba lui, nu ? Invidia poate fi inlocuita simplu cu admiratia. Nu credeti ca este mai onest ?

Invidia face parte din noi si o remarcam in fiecare clipa. Este ceva firesc. Ce putem face sa nu devina obsesie ? O putem domina sau transforma in motivatie personala si in final, s-o ambalam frumos in respect pentru celalalt sau pur si simplu in indiferenta.