duminică, 9 august 2009

tara Fagarasilor

Versantul nordic al muntilor Fagarasi este cunoscut drept unul din cele mai salbatice din intregul lant Carpatic. Vaile sale impadurite pornesc din sesul Oltului si se pierd in salbaticia crestelor inzapezite, la peste 2500 m. Daca te incumeti si urci cu pasi marunti, natura iti va dezvalui peisaje superbe, de poveste, pline de contrast.
La poale dai peste plaiuri linistite, cu cirezi de bivoli rumegand in vreo balta puturoasa si lanuri de orz sau porumb unduindu-se in bataia vantului. Vezi fluturi si gaze purtate de aerul cald al verii, iar in inalt, vreun uliu dand rotocoale. Apoi incepe padurea deasa de fag cu poteci si ascunzisuri, numai de salbaticiuni stiute. De indata ce patrunzi frunzisul, se face racoare. Parca cineva ar fi tras o draperie imesa. Daca te abati de la drum umblat, prin poieni ascunse, dai peste pui de vulpe jucandu-se in vreo buturuga rasturnata, ori caprioare trecand in goana. Pe masura ce poteca urca din ce in ce mai abrupt, incepe tara bradului si a molidului, iar aerul se face rece si tare. Pretutindeni vezi contopire de apa, lemn si piatra, amintiri ale unor lupte date in vreme de furtuna. Padurea se pierde sus de tot in strungi si varfuri denumite dupa cei ce au pierit acolo, unde numai picior de capra neagra ori aripa de vultur mai poate ajunge. Aceasta este tara Fagarasilor.
Este tara ciobanilor, a cainilor de stana mari cat vitelul si a povestilor spuse seara la foc de brad despre eternul tribut platit usilor si lupilor. O lume legata de prezent doar prin roadele muntilor: lemnul si branza, si de eternitate prin puterea tainelor vazute si povestite de batrani la un pahar de palinca.

Una din acele vai salbatice este si Valea Avrigului. Pe cararile sale rar intalnesti vreun padurar sau un taietor de lemne, iar din cand in cand, linistea padurii este sparta de un fierastrau mecanic, urmat de strigatul tapinarului. Auzi lemnul pravalindu-se la vale si se face din nou liniste.
Majoritatea drumurior care urca, sunt drumuri forestiere, pietruite ori de lut galben ravasit de rotile TAF-urilor. Pe margine vezi stivuiti busteni grosi, gata sa fie incarcati si dusi la gater. Din capatul lor, insurubandu-se in padurea deasa, pornesc spre inaltimi poteci sprintene, unele marcate, altele stiute numai de silvicultori. Sunt aceleasi poteci, urmate de sute de ani, si de ciobanii care-si urca oile, dar si de jivinele padurii. Acesta este motivul pentru care, urmele de om si magar se contopesc deseori cu cele de urs, cerb ori lup. Atunci trebuie sa te opresti, sa asculti si sa pipai cu degetul. Uneori ai sansa sa ti se ridice in potec maria sa ursul. Simti cum parul ti se ridica incet pe ceafa si fiori reci iti strabat trupul. In acele momente singura linie intre viata si moarte este stapanirea de sine.
...
Incepi sa urci, si dupa prima suta de metri ai senzatia ca inima iti iese din piept si o ia la fuga pe poteca. Plamanii te dor din cauza aerului tare si rece. Totul urca, pasii, gandul, iar privirea pe trunchiurile groase ale brazilor spre cerul albastru. Auzul incearca sa perceapa in linistea din jur zumzete, fosnete, triluri, amestecate cu adierea vantului. Un parau susura cristalin in apropiere. Insetat iti inmoi buzele in apa limpede si rece. E liniste ! Te lasi pe pat de muschi moale, si rezemat de-o coaja de fag inchizi ochii si visezi la vesnicie si la frumusetea lucrurilor simple, asezate cu atata maiestrie de natura in acel colt de rai.

Padurea si muntii au multe taine. Iti trebuie rabdare si stiinta sa-i descoperi, iar satisfactia e pe masura trudei. Unele taine le descoperi singur, altele le afli cu rabdare de la oameni scumpi la vorba si aprigi la fapta.
De la oamenii locului am invatat respectul pentru ce e vesnic, tainele vietii, si puterea cuvantului dat. Oameni care, daca iti spuneau ca la ora 7.00 sunt in creasta, apoi se sculau in miez de noapte si luau muntele in piept, pe orice vreme si ceas. Si-i gaseai acolo sus, asteptandu-te in vreo poienita abia desteptata din roua diminetii, perpelind la foc iute o tar de slana, si alaturi, apa rece adusa de la un izvor din apropiere. Iar zambetul sincer amestecandu-li-se cu eterna vorba: "Doamne'ajuta !".
...
Tin minte ca in acel an a fost o vara foarte ploioasa. Raul Mare al Avrigului se umflase. Padurea mustea de apa si mirosea a funze umede si a pamant reavan. Coboram drumul de-alungul raului, dupa o zi petrecuta in munte. Se insera. In munti soarele apune devreme, lasand umbrele amurgului sa cuprinda fiecare cotlon, transformand padurea, copacii, in fapturi uriase si intunecate; o senzatie coplesitoare de teama pentru orice drumet intarziat. Dupa o cotitura a drumului, vad ARO-ul Ocolului Sivic urcand la deal cu farurile aprinse. In el era seful de ocol silvic, un prieten foarte bun. Un om deosebit, cu o cultura vasta si de o modestie rara. Nu era un om inalt, zdravan, cum te-ai fi asteptat sa intalnesti in acele locuri, ci mai degraba un un "Don" coborat din panzele lui Velasquez, cu o distinctie aparte. Opreste, si cu zambetul lui caracteristic, imi spune: - L, ai auzit puiul de caprioara care plangea pe coasta, la aprox 500m de aici ? - Nu, i-am raspuns ! - Du-te, te rog, pana acolo si vezi ce e cu el, poate e parasit, si e pacat. Se lasa noaptea, da peste el un lup, si il omoara. Eu urc pana la o cabana unde am niste culegatori si ma intorc. Zis si facut ! M-am intors, si am luat-o la deal, direct prin padure. O ora am cautat si am rascolit fiecare radacina intoarsa de TAF, incercand sa dau de ied. Intr-un final l-am gasit. Murdar si speriat, tremura sub o buturuga. Pesemne taietorii de lemne rascolisera padurea, facusera zgomot si caprioara fugise. Era tarziu. L-am luat cu grija. S-a zbatut nitel, dar l-am acoperit cu un pled si l-am bagat in ruksac. S-a linistit. Eram fericit. Chiar daca legile naturii imi erau impotriva, salvasem o viata. Am luat-o inapoi, sa ies la drumul principal, unde ma astepta seful de ocol.

Dedic aceasta postare unui om deosebit. Este inginerul silvic Velea Dumitru. Unul din acei oameni in fata caruia silvicultura romaneasca isi scoate palaria. Un om simplu, plecat dint-un sat din Alba, si ajuns sus prin puterea mintii si al bunului simt. A condus Ocolul Silvic Avrig timp de 30 de ani, cu respect si pretuire din partea tuturor celor cu care a lucrat. Este singurul om pe care l-am vazut vorbind cu dumneavoastra ciobanului din varf de munte si nu l-am vazut iesindu-si din fire niciodata. Ii doresc ani buni, sanatate si sa urce creasta si la 70 de ani.

4 comentarii:

astharte spunea...

Tare frumos ai vorbit despre muntii nostri si despre oamenii puri, adevarati care INCA mai exista in Romania!
Mi se face dor de munte citindu-te si chef sa urc si eu macar o data acolo, sus, de unde ai adus tu amintirile din randurile scrise.:)

pheideas spunea...

Multumesc ! :)

LOLITA spunea...

O rememorare cum rar am intalnit! Citindu-te mi s-a facut dor de munte cu aerul, peisajele care iti taie respiratia si drumurile lui niciodata previzibile! Simti ca urci pieptis muntele si cauti si tu iedul pierdut. Intr-adevar tot mai rar intalnesti oameni intre oameni! Ai avut noroc sa fii alaturi de asa comoara! Jos palaria! Da!

pheideas spunea...

Cand ma uit la copiii care nu cunosc alt univers decat spatele blocului, si peste ani le cerem apoi sa nu rupa florile, ma cuprinde un sentiment de tristete. Bravo celor care militeaza pentru "verde" !