dragostea - eterna enigma

Ne lovim de ea de cand ne nastem pana in ultimul moment, si tot enigma ramane. Unii prefera s-o ignore si s-o tina inchisa in cutia cu traditii. Altii o scot la vedere, si inainte de a invata sa se poarte cu ea, se frig.
Una din intrebarile care m-au framantat multi ani a fost: de ce se despart oamenii ? Ajung sa convietuiasca un an, trei, sapte si apoi se despart, la prima vedere, fara un rost anume. De ce doi oameni, femeie si barbat deocamdata :), dupa ce si-au jurat dragoste si credinta vesnica, in cativa ani ajung sa nu se mai suporte, si cel mai rau, sa-si adreseze cuvinte grele, de ramai cu gura cascata si exclami: “Ce-aveti oameni buni ? Nu sunteti sanatosi la cap ?”. Dar ei au motivele lor insemnate, majoritatea purtand eticheta: celalalt e de vina ! Putini ajung sa se uite si in ograda lor, si in cele din urma sa-si asume partea lor de vina.
Intr-un cuplu comunicarea este esentiala. Este foarte important ca in momentul in care apare o “nelamurire”, ea sa fie lamurita in cat mai scurt timp. Si mare atentie, cand ne exprimam, sa avem grija ca mesajul sa fie transmis, tradus, in limbajul celuilalt. Ca doar el vrem sa priceapa, nu ?
Stiu, nu toti pot sa comunice, sa-si exprime sentimentele. Pentru multe cupluri "diferenta de limbaj" reprezinta un handicap esential, iar cu timpul, cei doi ajung sa stea unul langa celalalt, dar sa privesca in directii opuse.
In popor e o vorba: “dragoste cu sila nu se poate !”.
Stiti cate cupluri ajung sa se cunoasca, sa faca dragoste, dar in realitate sa nu se cunoasca deloc ?
Cunoasterea e de doua feluri: intima (sexuala) si mentala. Una e jos, iar alta sus. Ce bine ar fi sa ne patrundem si mintile in acelasi timp. Seamana a SF ? Smile!
Toti am fost tineri; unii inca suntem. Ne aducem aminte ca la varste fragede, aveam tendinta de a da o pondere foarte mare intimitatii. Era cel mai de pret lucru pe care il aveam atunci. Pe urma am mai crescut si am pus si in celalalt taler al balantei.
Intimitatea a fost si va ramane o chestiune extrem de personala, un fel de ultim bastion in calea "navalitorilor". Tocmai importanta ei, mai ales daca ajungem sa ne dezvaluim, ne da impresia ca partenerul ne apartine, ne seamana, in cuget si simtiri. Fals ! Mintea e una, trupul e alta. Istoria e plina minti diabolice ascunse de fete angelice.
Stiti cati privesc dragostea ca pe ceva nerentabil ? S-au obisnuit din frageda pruncie ca totul are valoare materiala. Asa au fost educati de parinti, mai intai cu bomboane, apoi cu bani.
Sincer, ii apreciez mult pe cei care isi rezolva “problemele” repede. Nu le trebuie mult sa constate ca partenera sau partenerul nu-i mai satisface sexual. Multe realtii se reduc la aspectul fizic, hormonal. Ciudat, desi motivul pare destul de evident, putini il accepta. De ce ? Pentru ca intervine posesivitatea.
Da, posesivitatea ! “E al meu / a mea !”. De parca ar fi vorba de un ghiveci sau o masina. “L-am prins ! Nenorocitul ! S-a dus cu alta !”. Ha ha ha ! Hilar, nu ? Ba nu, circ in toata regula.
Dar cati isi pun intrebarile: De ce ? Ce nu a gasit acasa si a cautat in alte parti ? De ce sunt menultumit ?
Daca tot vorbim de sex si nu ne duce mintea la mai mult, de ce nu ne uitam in oglinda ? Burti lasate, sunci, celulita … eah ! Parizeru’ sa traiasca ! E o alta lume ...

Mi se pare extrem de important ca doi oameni sa se cunoasca mai ales mental. Suntem oameni la urma urmei. Scopul nostru in viata este sa transmitem invatatura nu doar sa procreem.
Ca sa-l cunostem pe celalalt, trebuie mai intai sa ne cunostem pe noi. Sa stim ce vrem, ce ne place. Apoi sa vedem daca si celuilalt ii place la fel.
Ii detest pe cei care ignora placerile celuilalt. Isi stabilesc clar obiectivele, iar pe celalalt nu il privesc decat ca pe o unealta. Se intampla deseori ca "unealta" sa glasuiasca si atunci incepe drama. Care consta, dealtfel, in frustrarea primului ca nu si-a atins scopul. Doar a alocat o gramada de timp pentru asta. Ce bine ca nu sunt multi care gandesc asa. :)