origini

Am gasit pe blogul lui Dictando o lista cu originea numelor unor cartiere bucurestene.

Balta Alba - Daca am inteles eu bine, aici se afla o groapa de var unde in vremea lui Caragea se topeau cadavrele ciumatilor. Cand ploua, locul devenea o balta alba.
Baneasa - Nevasta banului. In cazul de fata, ea era nevasta banului Dimitrie Ghica.
Berceni - Francisc Rákóczi al II-lea pleaca la turci (nici el nici turcii nu se intelegeau cu Habsburgii, iar asta ii facea prieteni). La fel procedeaza si o parte din apropiatii lui Rákóczi. Mai exact o ceata de husari condusi de groful Miklós Bercsényi. Nu stiu daca au stat doar ca sa-si traga sufletul ori s-au oprit de tot, cert este ca, undeva la sud de Bucuresti, husarii Berceni au luat o pauza.
Colentina - Probabil e doar o legenda (asemanatoare cu legenda numelui Bucurestilor). Astfel, Colentina vine de la "colea-n-tină" - cu referire la locul baltit unde Matei Basarab i-ar fi urlat pe turci intr-o batalie. O vreme s-a numit si "Olintina"
Cotroceni - Numele ii vine de la "a cotroci", "cei care "cotrocesc". Un vechi regionalism care inseamna "a cotrobai", "a scotoci", "a scormoni".
Crangasi - Etimologia este evidenta. Candva aici era o prelungire din Codrul Vlasiei - un crang. Aici traiau, normal, crangasii.
Dealul Spirii - Dupa numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai zicea si "Spirea"), care a ridicat in 1765 pe Dealul lupestilor o biserica (Spirea Veche)
Dristor - Numele vine de la Silistra care-i mai zice si Dârstor sau Dristor. Intre razboaie prin locul care inainte se chemase "Gura Lupului" trecea drumul ce pleca de la sud de Bucuresti si tinea pana la Silistra: Drumul Dristorului (Diristorul si Kaliacra - provincii romanesti la sud de Dunare).
Drumul Taberei - Tudor Vladimirescu intrand in Bucuresti pe la vest in anul 1821, isi aseaza aici tabara de panduri.
Ferentari - paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinata origine a numelui: vine din latina (!!!!) "Ferentarius" - Soldat din infanteria usoara a legiunilor romane. N-am aflat insa care-i legatura.
Floreasca - dupa numele boierilor care au stapanit locurile respective: Florestii
Ghencea - Din turca vine. Pe vremea fanariotilor, Ghenci-aga era seful arnautilor din garda domneasca. Aici s-a ridicat o biserica. Biserica era a Ghencei
Giulesti – O proprietate boiereasca: a Julestilor
Lipscani - din slava - Lipsk, Lipsko („locul cu tei”). Acest "loc cu tei" este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniti in Bucuresti cu lucruri aduse de la targul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.
Militari - In secolul 19 aici era zona de instructie militara, probabil si o garnizoana. O vreme a functionat aici "Pirotehnia Armatei"
Pantelimon - isi ia numele dupa Manastirea Sf. Pantelimon. In greaca "pan" inseamna "tot" si "éléïmon" inseamna mila. Panteleimon = cel milostiv, intreg-milostivul.
Rahova - Aici e simplu. Numele e relativ nou si vine de la Calea Rahovei una dintre cele cinci artere botezate in secolul 19 spre aducere aminte a Razboiului de Independenta: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei si Calea Dorobantilor.
Salajan - Un nume si mai nou. Nu vine de la Salaj, ci vine de la Leon Szilaghi cunoscut si sub numele de Leontin Salajan.
Titan - isi ia numele de la fabrica de ciment "Titan" construita la inceputul secolului XX
Vitan - De la D. Papazoglu aflam ce-i ala un vitan: "În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea"

... vezi tot

postscriptum

Ieri, intr-o obisnuita urare telefonica, o prietena buna imi spunea ca "parca nimic nu mai e ca altadata". Ce s-a schimbat ? Ce nu mai e, cum ar trebui sa fie ? Sunt convins ca asemenea intrebari preocupa pe foarte putini romani, majoritatea multumindu-se ca de sarbatori sa se plimbe cu ATV-ul sau sa muste din carnatul mustind de grasime, iar cu ochii inchisi sa exclame: "Ce bine e !". Dar nu e cu suparare, toti avem locul nostru in gradina lui Dumnezeu.

Am privit la obisnuitele telejurnale de sarbatori si am vazut cantitatea luand locul esentei. Am vazut gospodine grase framantand cozonaci, fierband oale imense cu sarmale si jumari, insirand zeci de metri de carnati, botezand butoaie cu muraturi si alte afumaturi. Iar afara, la o ulcica de vin, barbatii inchinand pentru raposatul patruped.
Caruturi pline varf impinse de disperati prin supermarketuri, de parca ar veni sfarsitul lumii.
"Sa fie mult si din toate ! Sa nu lipseasca nimic !"
Am vazut cutii imense de carton luand drumul strainatatii, pline cu "tot ce trebuie" si printre lacrimi, o mama spunandu-i la telefon fiului ei: "Ti-am pus maica si sunca, lebar, sarmale, muraturi, cozonac ...", iar conversatia se incheia cu "sa nu uiti sa pui si aia ...!".
Oare asta sa insemne spiritul Craciunului, bucuria mancarii si atat ?

Stiti ce-as vrea sa mai vad de Craciun ? As vrea ca pe bulevard sa treaca colindatori imbracati in straie vechi, sa vad calusari si muzica. As vrea sa simt o furnicatura pe sira spinarii si mandria ca apartin unui neam vechi.
Mi-aduc aminte, cu ani in urma, in gara din Craiova am vazut cel mai frumos Calus. Erau o ceata, imbracati in costume autentice, cel mai batran avea 60 de ani, iar cel mai mic 5. Nu va pot povesti cum jucau ... Mi-au dat lacrimile.
Ei bine, asta as vrea sa vad !
...
Cred ca ceea ce ne lipseste, este Randuiala ! Coplesiti de iuresul cotidian, de goana dupa ban si dupa "mult", am uitat esenta. Randuiala ne da linistea si energia necesara confruntarii cu necunoscutul si asezarea lui in ... randuiala.
Dar randuiala inseamna mult mai mult decat mancare si avutie. Randuiala insemna copilul care iti spune "Sarutmana tata !", inseamna respectul pentru traditie, casa batraneasca, unde te intorci din cand in cand, masa de Craciun, de Paste, de sambata si duminica.
Masa este locul in care se aduna familia si reprezinta cea mai puternica dovada de sinceritate si acceptare. Este altarul familiei, la care te asezi dupa ce te-ai spalat pe maini. Iisus nu si-a invitat apostolii la Cina cea de Taina sa le dea de mancare si de baut ...
Cine tine flacara aprinsa in acest alatar ? Ghiciti si singuri !
... vezi tot

miros de cozonac

Sarbatorile sunt acele momente cand, parca apasam pe un switch si timpul se opreste, asemeni unui film intrerupt de o pauza publicitara. Numai ca aceste pauze nu ne dezvaluie vreun miracol comercial, ci crampeie din trecut. Ele ne fac sa privim in oglinda cu ochii inchisi, iar ceea ce vedem, sa nu semene intotdeauna cu un suras. Dar conteaza mai putin felul lor, triste sau vesele. Mai important este ca ele fac parte din frumusetea noastra si le purtam in suflete ca pe ceva de mare pret.

Una din cele mai dragi amintiri este legata de copilarie si de sarbatorile de iarna. Mai tineti minte zapezile de altadata, cand construiam cazemate si ne bateam cu bulgari, si veneam uzi si inghetati bocna de la derdelus ? Ne dezbracam iute si zdup pe calorifer. Obrajii, picioarele, mainile si mai ales fundurile ne erau rosii de atata frecat pe zapada. Si radeam ... Era o veselie in casa, de nu va imaginati. Apoi mama punea masa. Asternea o fata de masa alba, imaculata, punea farfuriile din serviciul pastrat pentru ocazii, iar din bucatarie incepeau sa se reverse arome imbietoare. Ei, sa nu va imaginati cine stie ce belsug. Se intampla inainte de revolutie, cand multe se gaseau cu greutate. Nu reusesc nici acum sa-mi imaginez, cum de reusea saraca sa ne hraneasca pe toti. Eram mici, si mi-aduc aminte doar ca ne lua cu ea la coada la lapte si unt in toiul noptii, pe un ger de crapa gheata. Tata mai facea rost de carne prin relatii, fructe din vreo delegatie la Bucuresti, carate pe un tren de noapte intr-o geanta cu fermoar. Uneori, cand venea, ne gasea dormind. Ne trezea fosnetul pungilor si soaptele lor, si adormeam la loc cu zambetul pe buze si cu gandul la surprizele de a doua zi.
Dar toate aceste griji nu contau prea mult pentru noi. Aveam altele, mult mai importante si mai marete, cum ar fi cazemata din spatele blocului, sau ce-au mai facut eroii lui Jules Verne sau Jack London in indepartatul Iukon. :) In ajun de Craciun faceam bradul. Intr-un an m-am simtit tare mandru, cand tata a hotarat ca sunt destul de mare sa-l asez singur in suport. La impodobit participam cu totii. Casa se umplea de veselie, luminite si miros de cetina.
Stiti ce-mi mai aduc bine aminte ? Cozonacii facuti de mama. Cand miroasea a cozonaci si portocale, stiam ca e bine, cald, ca suntem acasa cu totii si ca nu ni se putea intampla nimic rau.
Cel mai mult imi placea ca in dimineata de Craciun sa mananc o felie mare de cozonac, pazit cu strasnicie de mama, cu o seara inainte, si o cana cu lapte cald.

Anii au trecut si multe din cele povestite s-au dus. Am crescut si ne-am risipit pe la casele noastre, purtati de griji imediate. Din cand in cand un telefon ne rupea din cotidian, intrebandu-ne daca ne e bine. Orbiti de vise neimplinite, am ignorat cu desavarsire cum clepsidra isi scurge ultimul graunte de nisip.
Acum casa e pustie. Masa asteapta nedesfacuta intr-o latura a sufrageriei. De foarte multi ani din bucatarie nu se mai aude zangat de farfurii si nici o voce draga strigandu-ne. Nu mai e cine sa stea in capul mesei, sa spuna glume sau sa ne dojeneasca ca iesim afara cu gatul descoperit. Nu ne mai intampina nimeni in prag, iar mirosul de cozonac a ramas doar o amintire.

A venit Craciunul !
Va doresc pace in suflete si bucurie !

Sarbatori Fericite !


... vezi tot

bade Ioane

Mircea Vintila- Bade Ioane

Luna trecuta am fost la Nehoiu si am urcat spre Siriu. Cei care au trecut pe-acolo, si-amintesc ca in dreapta, dupa un cot al drumului, este asezat un monument al ostasilor romani cazuti in 1916, in luptele de retragere in Moldova. Sunt acolo cateva zeci de cruci, randuite deasupra unui mausoleu ascuns sub pamant. Cele mai multe sunt cu soldat necunoscut. Pe altele apar nume, batute neingrijit, probabil intr-un an urmator, alaturi de fotografii ale unor locoteneti sau sublocoteneti. Am facut cateva socoteli si mi-a iesit ca unii n-au avut mai mult de 25 de ani. Asezat pe pajistea de deasupra, ma intrebam, apasat de linistea si deschidera peisajului, ce s-a intamplat atunci ? Am inchis ochii si am vazut o toamna mohorata, dealuri, departe in vale convoaie germane, si o mana de soldati incercand sa-i opreasca cu bataie de mortiere. Apoi luptele s-au incins pe un deal, sus de tot. Romanii au fost inconjurati, si putinii ramasi au fost siliti sa se predea. Priveam ingandurat chipurile de pe cruci. De una atana o coronita vestejita. Pesemne ruda, fiu ori nepot, isi mai aduce aminte de o poveste spusa seara sau de o promisiune, si din cand in cand trece si aprinde o lumanare.
Oare a meritat ?
Va marturisesc ca m-am mai intrebat si in alte dati, ce grozavii i-au manat pe oameni in razboaie, i-au facut sa se ucida; la urma urmei pentru ce ?
Cu totii am invatat la istorie ca uneori se trezesc unii rai, care nu-si mai incap in hotarul lor si li se nazare sa se duca peste altii, care-si cultiva linisti patrunjelu'. Oare asa sa fie ? Apoi o gramada de fraieri, nimeriti si ei pe-acolo, imbatati cu sloganuri, isi parasesc tihna si se duc sa se bata cu aia rai.
Ca stau iar si ma intreb, acestia n-au avut si ei mama, tata, logodnica, doruri se cele si de toate ? N-au avut altceva mai bun de facut, decat sa se duca la razbel ? De ce au facut-o ? Cat de motivati au fost ? De ce motivele de atunci au devenit hilare si neinsemnate azi ?

Sa-i luam pe sarbi, de exemplu, ca ii avem in minte mai de curand. Prin '90 o gramada de oameni care si-au baut impreuna, linistiti, berea zeci de ani, s-au luat la cearta, chipurile pentru ca nu se mai suportau. S-au trezit sa imparta tara dupa natii si religii. Usor de zis, greu de facut, pentru ca sub conducerea lui Broz Tito, semintiile s-au amestecat. Adica musulmani s-au casatorit cu sarboaice, unii s-au imprastiat cu locul de munca in toata Iugoslavia, si-au intemeiat asezari sau pur si simplu si-au pus religia in sertarul cu amintri de familie. Deh, pe oameni ii pasioneaza mai mult ziua de maine, decat ideologiile. Iar relatia cu divinitatea e de multe ori una personala.
Acu' pe bune, ati observat ca omul simplu nu se prea ia la bataie din senin ? Grijile lui sunt altele, cu precadere ce pune pe masa copiilor. Omul simplu e paralel cu politica. Il doare in cot cine conduce tara, atata vreme cat la pravalia din colt gaseste o pita calda, si copilul ii rade-n poala.
Se pare ca in Iugoslavia, ca mai in toate conflictele, si-au bagat unii coada. Unii care n-au altceva de facut decat sa se joace cu soarta si viata altora, s-au gandit ca ar fi bine sa nu mai fie liniste si pace in lume. Nu de alta, dar linistea si pacea fac sa scada afacerile, cu precadere cele cu armament.
Si uite-asa au aprins scanteia acolo unde ea fusese ingropata de multa vreme. Unde o simpla scanteie n-a fost de ajuns, au dat cu bomba. Au murit oameni, s-au dezradacinat familii si comunitati. Pentru ce ?

Au trecut douazeci de ani de cand am terminat armata. Tin minte ca am depus un juramant, in care spuneam ca imi voi apara tara. Mai stiam ca cuvantul "dusman", avea o insemnatatea aparte, irevocabila. Dusmanul era un fel de sperietoare a neamului. Era legat de istorie, de stramosi, eroi si jertfa lor, de patriotism. Mai tin minte ca deosebirea dintre un un prieten si dusman, era ca ultimul venea peste noi si ne cotropea. Nu se intra in detalii, ce anume insemna aceasta cotropire si cum ar fi trebuit s-o percepem. Ne invatau ca dusmanul e intotdeuna in fata si trebuie omorat. Va spun astea, ca sa va explicati de ce in decembrie 89 militari au tras ca bezmeticii intr-un dusman invizibil. Bine, nu era el intru-totul invizibil, numa' ca celor care trebuiau sa se ocupe de el, li se ordonase sa nu se bage.
A' mi-am adus aminte de o zicala de-atunci: "Cei din armata erau invatati ca dusmanul e in fata, iar la securitate, ca el e pretutindeni ".:))
Apoi am mai crescut si am descoperit ca nu tot ce se spune e adevarat. Ca cei ce spun nu sunt intotdeuna modele demne de urmat. Ca asazisul dusman e mai degraba cel ce-ti zambeste in spate, decat cel de dincolo de granita.
Apoi a venit si inevitabila intrebare: as mai fi capabil sa plec la razboi, daca cineva mi-o va cere ? Asta da intrebare ! Cred ca n-as mai face-o, fara sa inteleg foarte bine motivul. E aberant ce spun. De ce ? Pentru ca situatiile de conflict generalizate apar cand nimic nu mai e de facut, sau aproape nimic. Adica cand politicienii au dat gres. Care politicieni ? Aceia care la razboi se ascund de regula sub pat. Asa a fost si in 1916.
Anii au trecut, si azi nu mai e ce-a fost candva. Era internetului a facut ca informatia sa circule, iar omul sa fie mai greu de pacalit. Omul secolului 21 e mai putin sensibil la lozici de genul: dusmanul vrea sa ne cotropeasca. Nu ca ar fi disparut dusmanii, teritoriile si bataliile pentru suprematie economica. Astea nu vor disparea niciodata. Intotdeuna vor fi unii in spatele unor butoane si unii care se trezesc in ultimul moment, pe post de victime. Partea proasta e aceea ca, daca in urma cu 50 de ani oamenii erau implicati direct in conflagratii, azi sunt considerati victime colaterale. Pentru ca azi doar naivii mai cred ca razboaiele se castiga cu pusca in mana, strigand "Dupa mineeee !".
Si mai e ceva, anume ca notiunile de dusman si pierderi nu mai sunt aceleasi.
Ia ganditi-va, suntem in Uniunea Europeana. In Parlamentul European e o batalie acerba si fara scrupule pentru promovarea de proiecte si atragerea de fonduri structurale. Tin minte vorbele unui europarlamentar, care spuneau ca Romania e la coada si de data aceasta. Oamenii alesi pe interese si mai putin pe intelect sunt incapabili sa se bata pentru Romania, sa-si faca meseria pentru care au fost trimisi acolo. Urmarile sunt adancirea saraciei in tara, boli si suferinta.
Acum va intreb, cine e dusmanul, unde e razboiul ? Ranitii nu mai ajung pe front, ci direct in spitale. Razboiul a imbracat o alta forma, din pacate cu aceleasi efecte.
Bade Ioane ...

... vezi tot

tara Fagarasilor

Versantul nordic al muntilor Fagarasi este cunoscut drept unul din cele mai salbatice din intregul lant Carpatic. Vaile sale impadurite pornesc din sesul Oltului si se pierd in salbaticia crestelor inzapezite, la peste 2500 m. Daca te incumeti si urci cu pasi marunti, natura iti va dezvalui peisaje superbe, de poveste, pline de contrast.
La poale dai peste plaiuri linistite, cu cirezi de bivoli rumegand in vreo balta puturoasa si lanuri de orz sau porumb unduindu-se in bataia vantului. Vezi fluturi si gaze purtate de aerul cald al verii, iar in inalt, vreun uliu dand rotocoale. Apoi incepe padurea deasa de fag cu poteci si ascunzisuri, numai de salbaticiuni stiute. De indata ce patrunzi frunzisul, se face racoare. Parca cineva ar fi tras o draperie imesa. Daca te abati de la drum umblat, prin poieni ascunse, dai peste pui de vulpe jucandu-se in vreo buturuga rasturnata, ori caprioare trecand in goana. Pe masura ce poteca urca din ce in ce mai abrupt, incepe tara bradului si a molidului, iar aerul se face rece si tare. Pretutindeni vezi contopire de apa, lemn si piatra, amintiri ale unor lupte date in vreme de furtuna. Padurea se pierde sus de tot in strungi si varfuri denumite dupa cei ce au pierit acolo, unde numai picior de capra neagra ori aripa de vultur mai poate ajunge. Aceasta este tara Fagarasilor.
Este tara ciobanilor, a cainilor de stana mari cat vitelul si a povestilor spuse seara la foc de brad despre eternul tribut platit usilor si lupilor. O lume legata de prezent doar prin roadele muntilor: lemnul si branza, si de eternitate prin puterea tainelor vazute si povestite de batrani la un pahar de palinca.

Una din acele vai salbatice este si Valea Avrigului. Pe cararile sale rar intalnesti vreun padurar sau un taietor de lemne, iar din cand in cand, linistea padurii este sparta de un fierastrau mecanic, urmat de strigatul tapinarului. Auzi lemnul pravalindu-se la vale si se face din nou liniste.
Majoritatea drumurior care urca, sunt drumuri forestiere, pietruite ori de lut galben ravasit de rotile TAF-urilor. Pe margine vezi stivuiti busteni grosi, gata sa fie incarcati si dusi la gater. Din capatul lor, insurubandu-se in padurea deasa, pornesc spre inaltimi poteci sprintene, unele marcate, altele stiute numai de silvicultori. Sunt aceleasi poteci, urmate de sute de ani, si de ciobanii care-si urca oile, dar si de jivinele padurii. Acesta este motivul pentru care, urmele de om si magar se contopesc deseori cu cele de urs, cerb ori lup. Atunci trebuie sa te opresti, sa asculti si sa pipai cu degetul. Uneori ai sansa sa ti se ridice in potec maria sa ursul. Simti cum parul ti se ridica incet pe ceafa si fiori reci iti strabat trupul. In acele momente singura linie intre viata si moarte este stapanirea de sine.
...
Incepi sa urci, si dupa prima suta de metri ai senzatia ca inima iti iese din piept si o ia la fuga pe poteca. Plamanii te dor din cauza aerului tare si rece. Totul urca, pasii, gandul, iar privirea pe trunchiurile groase ale brazilor spre cerul albastru. Auzul incearca sa perceapa in linistea din jur zumzete, fosnete, triluri, amestecate cu adierea vantului. Un parau susura cristalin in apropiere. Insetat iti inmoi buzele in apa limpede si rece. E liniste ! Te lasi pe pat de muschi moale, si rezemat de-o coaja de fag inchizi ochii si visezi la vesnicie si la frumusetea lucrurilor simple, asezate cu atata maiestrie de natura in acel colt de rai.

Padurea si muntii au multe taine. Iti trebuie rabdare si stiinta sa-i descoperi, iar satisfactia e pe masura trudei. Unele taine le descoperi singur, altele le afli cu rabdare de la oameni scumpi la vorba si aprigi la fapta.
De la oamenii locului am invatat respectul pentru ce e vesnic, tainele vietii, si puterea cuvantului dat. Oameni care, daca iti spuneau ca la ora 7.00 sunt in creasta, apoi se sculau in miez de noapte si luau muntele in piept, pe orice vreme si ceas. Si-i gaseai acolo sus, asteptandu-te in vreo poienita abia desteptata din roua diminetii, perpelind la foc iute o tar de slana, si alaturi, apa rece adusa de la un izvor din apropiere. Iar zambetul sincer amestecandu-li-se cu eterna vorba: "Doamne'ajuta !".
...
Tin minte ca in acel an a fost o vara foarte ploioasa. Raul Mare al Avrigului se umflase. Padurea mustea de apa si mirosea a funze umede si a pamant reavan. Coboram drumul de-alungul raului, dupa o zi petrecuta in munte. Se insera. In munti soarele apune devreme, lasand umbrele amurgului sa cuprinda fiecare cotlon, transformand padurea, copacii, in fapturi uriase si intunecate; o senzatie coplesitoare de teama pentru orice drumet intarziat. Dupa o cotitura a drumului, vad ARO-ul Ocolului Sivic urcand la deal cu farurile aprinse. In el era seful de ocol silvic, un prieten foarte bun. Un om deosebit, cu o cultura vasta si de o modestie rara. Nu era un om inalt, zdravan, cum te-ai fi asteptat sa intalnesti in acele locuri, ci mai degraba un un "Don" coborat din panzele lui Velasquez, cu o distinctie aparte. Opreste, si cu zambetul lui caracteristic, imi spune: - L, ai auzit puiul de caprioara care plangea pe coasta, la aprox 500m de aici ? - Nu, i-am raspuns ! - Du-te, te rog, pana acolo si vezi ce e cu el, poate e parasit, si e pacat. Se lasa noaptea, da peste el un lup, si il omoara. Eu urc pana la o cabana unde am niste culegatori si ma intorc. Zis si facut ! M-am intors, si am luat-o la deal, direct prin padure. O ora am cautat si am rascolit fiecare radacina intoarsa de TAF, incercand sa dau de ied. Intr-un final l-am gasit. Murdar si speriat, tremura sub o buturuga. Pesemne taietorii de lemne rascolisera padurea, facusera zgomot si caprioara fugise. Era tarziu. L-am luat cu grija. S-a zbatut nitel, dar l-am acoperit cu un pled si l-am bagat in ruksac. S-a linistit. Eram fericit. Chiar daca legile naturii imi erau impotriva, salvasem o viata. Am luat-o inapoi, sa ies la drumul principal, unde ma astepta seful de ocol.

Dedic aceasta postare unui om deosebit. Este inginerul silvic Velea Dumitru. Unul din acei oameni in fata caruia silvicultura romaneasca isi scoate palaria. Un om simplu, plecat dint-un sat din Alba, si ajuns sus prin puterea mintii si al bunului simt. A condus Ocolul Silvic Avrig timp de 30 de ani, cu respect si pretuire din partea tuturor celor cu care a lucrat. Este singurul om pe care l-am vazut vorbind cu dumneavoastra ciobanului din varf de munte si nu l-am vazut iesindu-si din fire niciodata. Ii doresc ani buni, sanatate si sa urce creasta si la 70 de ani.

... vezi tot

vesnicia s-a nascut la sat

"Sufletul satului

Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred cã vesnicia s'a nãscut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pãmânt undeva.
Aici se vindecã setea de mântuire
si dacã ti-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e searã.
Sufletul satului fâlfâie pe lângã noi,
ca un miros sfios de iarbã tãiatã,
ca o cãdere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte."

Lucian Blaga

Ma intreb, ce-ar fi fost daca in '45 istoria si-ar fi urmat cursul ante si interbelic. Daca comunismul n-ar fi venit peste noi, purtat de tancurile sovietice. Daca nemtii s-ar fi retras in liniste si ne-ar fi lasat in pace ... Daca nu ne-am fi nascut pe acest pamant ... Smile!
Cred ca am fi ramas tarani in proportie de 80%. Romanul nu s-ar fi rupt de sat. Nu stiu daca ati observat, pentru roman satul reprezinta un fel de stup, iar el, precum albina, se intoarce de fiecare data. Oriunde s-ar duce in lume, el nu se aseaza acolo, ci aduna bani sa-si ridice gospodarie acasa. In tarile apusului oamenii au plecat la oras cu cateva sute de ani in urma, odata cu marea revolutie industriala. La noi fenomenul ar fi fost acelasi, putin intarziat, pastrand satul ca nucleu pentru "escapadele" economice.

Dar sa ne intoarcem in trecut... Cei ramasi ar fi facut agricultura. Multi s-ar fi indreptat spre orase, ar fi devenit meseriasi, ar fi lucrat in fabrici, ar fi pus ban peste ban si apoi s-ar fi intors instariti. Si-ar fi ridicat gospodarii infloritoare, ar fi crescut animale, ar fi lucrat campul, iar surplusul l-ar fi vandut la oras. S-ar fi ridicat si industrie prelucratoare si de constructii de masini, pentru mediul rural cu precadere. Totul ar fi fost perpetuat dupa vechea traditie a lucrului bine facut si dupa taina invataturii transmisa din tata in fiu. Si ar fi fost bine. Care ar fi avut bani si minte s-ar fi dus la scoala. Care nu, ar fi muncit campul.
Cu siguranta am fi devenit cea mai bogata tara din Europa.

Din pacate, n-a fost sa fie asa, pentru ca unii au vrut altfel. Nu vi se pare ciudat sa ne tot dam dupa cum vor altii ? Eu unul m-am saturat !
Acum se pare ca ne vor lasa in pace o vreme. Avem sansa sa ne asezam ... sper ca nu cu curu'n sus. Smile!
... vezi tot

omul pe care nu dai doi bani

Cunoastem oameni si avem impresia ca ni se potrivesc, fara sa tinem cont ca potrivirea nu e la fel cu probatul unei perchi de pantofi. Apoi, dupa o vreme, ne aratam indignati ca celalalt nu apreciaza ce apreciem noi, nu se comporta ca noi sau, dupa ce merge alaturi de noi, brusc, se hotaraste sa plece. Si atunci exclamam: cum e posibil sa ... ?. Ei bine, este ! Intre doi oameni nu exista potrivire totala; as spune chiar ca exista o imensa nepotrivire. Aparentele sunt aproape intotdeauna inselatoare, pentru ca facem greseala sa-l apreciem pe celalalt luand ca sablon felul nostru de a fi. Exista desigur si exceptii, cand este vorba de acea "chimie", atractie pe care o simtim fata de cineva. Aceste exceptii tin mai mult de hormoni, decat de mental si de un oarecare subiectivism, specific varstelor fragede. Cand mai evoluam si ne imbogatim cunostintele despre oameni, alegem mai greu.

Atractia pentru semeni si nu numai, tine de un pattern personal. Pattern asupra caruia "lucram" toata viata, fara sa-l incheiem vreodata. Mai mult decat atat, ni se intampla sa reconsideram multe din valorile pe care in trecut le-am crezut infailibile, si mai descoperim ca binele si frumosul nostru nu este binele si frumosul tuturor. Viata continua sa ne uimeasca in fiecare zi.

Omul este o fiinta complexa si, de foarte multe ori, aparentele sunt inselatoare. Omul urat poate fi mai destept, mai inteligent sau mai bun. De ce ? Pentru simplul fapt ca in timp ce omului frumos i s-a asternut totul pe tava, cel urat a invatat sa munceasca. Omul, cand se naste, pleaca pe un drum presarat cu invatatura. Step by step ! La inceput sunt lucruri simple: sa nu scoti limba, sa nu dai drumul la aragaz, sa nu treci strada, sa imparti jucariile si bomboana cu ceilalti, apoi creste si ajunge la scoala. Aici se formeaza ierarhiile, urmand patternul de pe prima pagina a revistelor, un patern preponderent vizual. "Cei frumosi" invata sa speculeze avantajul oferit de aspectul exterior. Cei "urati", sunt nevoiti sa se multumeasca cu locul doi, sau sa invete sa "obtina" prin alte mijloace, adica dezvoltandu-si ratiunea si inteligenta. Si mai invata ceva extrem de important: cat de dureros e sa fii pe locul doi, doar pentru ca Dumnezeu ti-a dat mai putin. Frumusetea, in ochii oamenilor, nu se rezuma doar la a fi: inalt, blond si cu ochi albastrii, ci cuprinde tot ce insemna aspect exterior: haine, masini, bijuterii, palate si alte lucruri care epateaza. Lucruri pe care nu le-au obtinut prin truda mintii, ci prin bunavointa naturii sau a parintilor.

Am enuntat mai demult un aforism: Frumusetea se naste din noroi, iar bunatatea din suferinta. Asemeni lutului plamadit de mana olarului, frumusetea si bunatatea se invata si calesc in esecuri. Nu ma refer la acea frumusete anatomica si bunatate narcisista. E vorba de cea interioara, care de multe ori suplineste pe cele lasata de Dumenzeu. Sunt convins ca stiti despre ce vorbesc; multi aveti langa voi prieteni, apropiati, pe care ii iubiti pentru ca "sunt" si mai putin pentru ca "au".

Nu stiu daca mai tineti minte o vorba din popor: "Omul pe care nu dai doi bani, este cel mai valoros !". Din pacate, sunt multi care prefera sa dea mai multi bani pe cineva.
Pardon, cine sunt eu sa stabilesc valori ? In afara de cele universale, fiecare crede ce vrea. E loc pe Pamant pentru toti.:)

Am spus mai devreme ca din momentul in care ne nastem, sau chiar de mai devreme, fiecare pornim pe propriul drum, presarat cu invatatura. Tot ce e in jurul nostru isi lasa amprenta asupra modului de gandire, de apreciere a eticului si esteticului si in final, de decizie. Am sa incerc o parabola. De-alungul drumui principal sunt, din loc in loc, mici poteci cu indicatorul "scurtatura". Extrem de tentante, desigur ! E ca in comediile acelea, in care la un concurs de maraton, unii se desprind de coloana si o apuca pe scurtaturi, apoi apar bine merci mai tarziu, aproape de finish, fresh, alaturi de ceilalti, care termina cursa epuizati. Asa e si in viata. Ei bine, adevaratii campioni sunt cei care au alergat toata cursa.
Nu ma pot abtine sa nu fac o asemanare teribila cu ce se intampla in jurul nostru, azi. In ultimii douazeci de ani, sunt o gramada care au apucat-o pe scurtaturi si care apoi au castigat cursa. Am o veste proasta pentru acestia: mai urmeaza o cursa, de data asta, fara scurtaturi. Smile!

Toti gresim, e in firea noastra sa alegem drumul mai usor. Unii sunt favorizati de natura, si au intaietate ... la scurtaturi bineinteles. Ceilalti, mai putin dotati, raman la coada. Cu lacrimi in ochi exclama: "Nu e drept !". Cei care ajung primii, rad de fraieri, insa nu constientizeaza ca drumul e unul, nici mai greu, nici mai usor, si trebuie parcurs tot, sau macar in mare parte. Iar scurtaturile nu sunt decat aparente, pe care le constientizeaza abia atunci cand se lovesc de probleme banale.

Prin urmare, ajungem in viata sa ne intalnim cu oameni, despre care credem ca ne seamana, si in realitate, sa nu fie asa. Nu ne seamana, pentru ca atunci cand ii intalnim, fiecare venim din trecut cu un bagaj de cunostinte, experiente. Nu conteaza cat de subiectivi suntem. In general subiectivitatea tine de raportarea la un nivel valoric superior. Acum ne privim unul pe celalalt cu ochii mintii. Cand se intampla sa avem pareri asemanatoare, suntem multumiti. Alteori, nu. Si parerile tin tot de experienta fiecaruia.
Ganditi-va ca, uneori, desi doi oameni au aceeasi varsta, este posibil ca unul sa fie in urma celuilalt. Adica sa nu fi ajuns, trecut prin experienta prin care unul din ei a trecut, si din care a invatat ceva. Uneori e chestie de ani, zile sau ceasuri. Va dau un exemplu: unul care nu a pierdut niciun parinte, nu-l poate intelege pe cel caruia i s-a intamplat asta, oricata compasiune ar manifesta. Si exemple sunt destule. Aparentele doar sunt inselatoare.

Omul pe care nu dai doi bani, este cel mai valoros !

Am sa va spun o poveste, care m-a afectat mult cu ani in urma. Pe vremea cand eram mic, prost si lucram intr-o fabrica, am avut ocazia sa cunosc un om. Lucram intr un colectiv bun, de oameni valorosi profesional, pe care ii respectam. Pe vremea aia ocupam functia de muncitor bun la toate, iar seara mergeam al facultate.
Intr-o zi, pe usa atelierului intra un om. La prima vedere, am crezut ca e unul din aceia care imping tomberonu' prin fabrica. Nu epata prin nimic. Se cunostea bine cu colegii mei, i-a salutat si s-a asezat langa seful nostru. Se pare ca erau prieteni vechi. Am uitat sa va zic, inainte de a ajunge in atelier, unul din colegi l-a vazut pe geam si a exclamat: "Iar vine si asta ! Ce p... mea mai vrea ?". Am ramas putin surprins de atitudiea lui zeflemitoare si nu l-am inteles pe moment. In fine, omul s-a asezat langa sef si au inceput sa povesteasca de-ale lor. Colegii chicoteau pe ascus in bataie de joc. Se pare ca stiau mai multe decat mine; il cunosteau bine pe respectivul. Mai multe n-am aflat pe moment. Dupa o vreme, omul se scoala si vine spre mine. Cu un glas incet ma roaga sa-i repar un pantof, caruia tocmai i se dezlipise tocul. M-am uitat la el si am zis: "Nicio problema, va ajut cu placere !". De fire sunt saritor. Si omul acela, nu stiu, cand m-am uitat in ochii lui, avea ceva ... I-am reparat tocul, mi-a multumit si a vrut sa-mi dea 25 lei. L-am refuzat categoric. S-a uitat in ochii mei si a inceput sa-mi povesteasca ca se gandea la o inventie cu o gramada de probleme tehnice. M-a intrebat la ce facultate sunt si altele. In mintea mea, nebuloasa totala. Nu stiam de unde sa-l iau, adica nu intelegeam cum un "cersetor" poate sa fie procupat de inginerie. Am povestit putin, mi-a multumit inca o data si mi-a strans mana. Avea o mana uscata, aspra, dar energica. A mai dat mana cu seful si cu alti cativa si a parasit atelierul.
Imediat dupa, colegii mei au izbucnit in ras. M-am dat mai aproape si l-am intrebat pe seful meu cine era personajul. S-a uitat pe sub ochelari si mi-a spus: "Lucica, stii cine e asta ? Il cheama Sharamet. A fost cel mai mare specialist al nostru in aronave." Am ramas masca ! "Sa nu-l vezi cum a ajuns acum, ca saracul a trecut prin multe." Si mi-a povestit... Omul cu pricina fusese cel mai bun specialist roman in motoare de avion. Cu ani in urma, lucrase la un intitut invecinat INCREST. Fusese cel care semnase la Londra contratul cu primul avion romanesc al anilor '80, BAC C11. Si cand viata era frumoasa, a primit o "palma" de la unul din apropiatii lui. La un moment dat, facuse un proiect de imbunatatire a perfomantelor motorului de avion, si cum era pe vremea aceea, directorul instutului trebuia sa-si puna si el semnatura pe proiect si apoi pe brevetul de inventie. Sharamet a refuzat. Ei bine, acesta a facut ce-a facut si i-a furat proiectul. Atunci Sharamet a innebunit. A fost internat la spitalul 9 multi ani, apoi pensionat pe caz de boala, dupa care s-a retras complet. Doar cei aproiati il mai cunosteau. Si din cand in cand le mai facea cate o vizita si le povestea ce a mai inventat.
Am ramas stupefiat ! Omul acela, "cersetorul", cel pe care la prima vedere nu dadeai doi bani, era de fapt cel mai bun, cel mai ... destept dintre noi.
Atunci am invatat ca omul pe care nu dai doi bani, este cel mai valoros. Cel putin asa il vazusem atunci. Si nu mi-am schimbat parerea.
M-a framatat multi ani aceasta intrebare: cum unii vad ceva, iar altii nu ? Ce ne diferentiaza ?

Pe mine m-a impresionat intamplare precedenta pentru ca in mentalul meu ea se suprapunea peste valorile mele. Tot ce cunoscusem pana atunci, invatasem din carti si experiente, coincidea cu tiparul omului perfect, al profesionistului. Intr-un fel, el reprezenta modelul meu in viata, desigur nu ca aspect. Din frageda pruncie invatasem sa respect munca si s-o recunosc.
Colegii mei nu intelegeau asta. Pentru ei, acel OM, nu era decat Sharamet care vine la cersit. Atat !

Mai am o poveste, cu un fost profesor din facultate, pe care intr-o zi l-am vazut cersind la metrou. Innebunise. Asta cu adevarat e impresionanta !

Si o alta poveste, de data asta biblica.
Se spune ca odata, Dumnezeu s-a schimbat intr-un cersetor batran si zdrentuit, si intr-o seara a poposit int-o asezare de oameni instariti. Si-a spus: "Aici precis voi gasi un adapost si ceva de-ale gurii !". A pasit pe ulita principala si a inceput sa cerseasca o coaja de paine si un loc de innoptat. Spre surprinderea sa, locuitorii l-au luat la goana, iar copiii l-au batut cu pietre si i-au atarnat scaieti de mantia-i prafuita. Intristat de rautatea oamenilor, s-a indreptat spre marginea satului si inainte de a pleca, a mai batut la o poarta, ceva mai darapanata. In prag au aparut o batranica cu fiul ei, care l-au invitat imediat pe batran sa intre in casa lor. Si-au cerut iertare ca nu au prea multe, dar din putinul pe care-l au, il pot ospata cu draga inima. I-au oferit o bucata de paine cu branza si o ceapa, dupa care i-au pregatit intr-un colt loc de dormit. Dupa ce a mancat batranul, s-a sculat de la masa si spre uimirea celor doi, s-a indreptat spre usa. Apoi le-a spus: "Va multumesc pentru gazduire, se vede ca nu sunteti ca ceilalti. Voi pretuiti cu adevarat lucrurile simple si neinsemnate, nu ca ceilalti, care au uitat demult acest lucru. Nu sunt un cersetor, precum ati vazut, Eu sunt Dumnezeu ! Ca rasplata pentru bunatatea voastra, am sa va spun atat: la noapte sa strangeti tot ce aveti de pret si sa parasitit satul. Tineti minte, plecati, dar sa nu cumva sa intoarceti capul, ca veti pieri !". Si batranul s-a facut nevazut.

Ati ghicit cum se numea satul cu pricina, nu ? ... vezi tot

sa radem cu amza

... vezi tot

va mai aduceti aminte ?

Daca cineva imi spunea in 1985 ca intr-o zi voi butona un calculator, care ma va duce cu privirea mai departe decat imi voi fi imaginat vreodata, cred ca m-as fi uitat la el destul de sceptic. De ce ? Pentru ca atunci, pentru mine notiunea de calculator insemna caramida cu marca Texas Instruments, pastrat cu sfintenie de taica-meu in sertarul de la biblioteca langa celebra rigla de calcul.
Tin minte ca prin '86 am citit un articol in Stiinta si Tehnica despre marea descoperire a HDD-ului de 1 Gb. Mi se parea ceva impresionant, inimaginabil. Azi avem hard-diskuri de 3000 Gb. Smile! Tot cam atunci, taica-meu imi adusese un teanc de cartele perforate, rebuturi de la centrul de calcul al institutului unde lucra, si pe care imi exersam talentele de desenator.

Va aduceti aminte de celebrul HC90, de programele scrise in Basic si de cearsafurile scoase la imprimanta matriceala ?

Acum doi ani i-am spus unui prieten care lucreaza la o mare tipografie, ca intr-o zi vom citi pe bucati de plastic transparent, conectate wireless la retea. Nu vor mai fi tiparituri. Informatia nu va mai avea suport solid gen print. Adio ziare si reviste tiparite, carti si altele. S-a uitat la mine neincrezator. I-am mai spus eu ca vor scadea si preturile la apartamente, si tot la fel s-a uitat. Smile!

Isaak Asimov povestea prin '90 in "Fundatia" de computerul conectat neuronal la terminatiile nervoase ale degetelor. Din pacate pentru cei care n-au citit-o si degeaba pentru ceilalti, Asimov a prevazut cu lux de amanute criza economica actuala. Inventase notiunea de psiho-istorie. Cum a reusit ? Pur si simplu a studiat Istoria Imperiului Roman si altele mai recente. Prin urmate, toate sunt vechi. Numai prostii sunt noi. Smile!

De cand nu v-ati mai imaginat ceva ? Fiti sinceri ! Asa-i ca nu mai aveti timp ? ... vezi tot

aventura in insula mare a brailei

Aventura in Insula Mare a Brailei, sau cat de mult poate sa valoreze o sticla de palinca.
Prin vara lui 2000 am fost la pescuit cu un prieten in Insula Mare a Brailei. A fost un august ciudat. Zile intregi ploua, apoi aparea soarele pentru o zi sau doua, si iar ploua, dar nu torential, ci mocaneste, vreme numai buna de somn si injurat prin fermoarul cortului. Am prins o fereastra de cateva zile bune, ne-am incarcat calabalacul intr-un 4 x 4, cu tot cu Zodiacul pus deasupra pe capota, si am plecat spre Braila. Am ajuns dupa pranz, ne-am imbarcat pe bac si am trecut dincolo.
Dunarea, pe cat e de frumoasa, fascinanta, pe atat e de capricioasa, mai ales cand ploua in amonte. Aduna toate apele continentului, se umfla peste diguri, urca malurile si inunda lunci si campii pana departe. Atunci l-am inteles pe prietenul cu care eram, cand mi-a spus, cu kilometri inainte de a ajunge la Dunare: “Vezi canalul acela de irigatii ? Pe cat punem pariu ca gasim stiuca si oblete ?”.

Am traversat Dunarea, am urcat pe dig si am luat-o spre sud, pe bratul Borcea, spre rampele de incarcare. Acolo trageau barjele cu cereale, si tot acolo auzisem noi ca ar sta salaul la umbra. Digul este un val de pamant batatorit, inalt de vreo 10 m, care se intinde pe zeci de kilometri, inconjurand practic intreaga insula, ferind partial culturile de inundatiile de primavara. E un fel de sosea de pamant, pe care, nu va mint, poti atinge si 100 km/h. Cu mare atentie insa, pentru ca din loc in loc apar santuri imense, sapate de apa ce se scurge in Dunare. Era sa intram intr-unul.





Natura e superba. Nu va pot descrie senzatia pe care am avut-o, incercand sa cuprind cu privirea imensitatea campurilor cultivate, perdelele de stuf unduindu-se in bataia vantului, si Dunarea curgand molcoma printre salcii. Egrete treceau in zbor pe deasupra si planau lin in vreun ochi de apa. Starci cenusii stateau impietriti pe o craca de salcie aplecata in asteptarea unui pestisor neatent. Sus in inaltul cerului albastru, un erete dadea rotocolale. In aer plutea o atmosfera apasatoare de vara fierbinte si abur ridicat din balti.
Peste era, slava Domnului ! In fiecare balta, chiar si una de pe marginea drumului, gaseai caras, rosioara, oblete, biban. Parca crescusera din pamant, odata cu ploaia. Povestea isi are si un adevar. Primavara, cand fluviul se revarsa, pestele isi depune icrele la apa mica, si apoi la urmatoarea inundatie revine in matca.



Am campat langa o rampa de incarcare, pe o limba de pamant ce coboara lin spre Dunare. Intre dig si noi, intr-un canal semiinundat, un palc de mesteceni tremura uosor in bataia vantului. Primele doua zile au fost superbe. Cativa nori razleti pe cerul albastru ne-au facut sa zambim. Soarele ardea cam prea tare. Am aruncat unditele, lansetele, insa pestele nu prea tragea. Am dat si la apa adanca, dar degeaba. Cate un caras mai musca, dar in rest nimic. Or fi simtit ceva. Ne-am mutat cu unditele in canale. Aici n-a mai fost nici o problema, carasul, obletele, bibanul soare, trageau instantaneu. Singurul inconvenient era ca erau mici, puiet numa' bun de prajit cu mujdei. Mmmm, sa nu salivati. A fost frumos.
In dupa-amaiaza celei de-a treia zi, a inceput sa ploua. Mai intai molcom, apoi torential. Impreuna cu prietenul meu am intrat in corturi, cu speranta ca va trece repede. Nu a trecut nici in ziua urmatoare. S-a mai domolit nitel spre seara, intr-o ploaie mocaneasca. Am scos un cap prin fermoar si am privit Dunarea. Se umflase putin. Am bombanit ceva si m-am culcat la loc. Rau am facut. Spre dimineata limba de pamant se transformase intr-o mica insula, cu o masina, doua corturi si tot atatia tampiti in varful ei. Noroi cat cuprinde. Incaltarile nu-si mai aveau rostul, asa ca ne-am descaltat. Noroiul ne-a cuprins picioarele. Era placut si cald, dar nu aveam timp de distractie. Dunarea se umfla cu fiecare ora. Am facut bagajele, am incarcat rapid masina, barca am legat-o pe capota si voinici am incercat sa urcam digul. Vise de "Discovery". Masina a ramas pur si simplu pe burta, cu rotile invartindu-se in gol. Troliu aveam, dar nu aveam de ce sa-l prindem. Pe dig nu era nici un pom. Am coborat si am inceput sa imping, sa bag craci sub roti, dar degeaba. Eram in namol pana dincolo de genunchi. Noroiul aruncat de roti, m-a facut negru pana in crestet. Va imaginati cum aratam. Toate eforturile au fost in zadar. Incepuse din nou sa ploua. Ce ne facem acum ? Prietenului meu ii tresare o idee: "Lipovenii !". Mi-am adus aminte ca la plecare, luasem special cu noi cateva sticle de palinca, tocmai pentru situatii de criza. Chiar mi-am adus aminte de vorba lui: “Nu pleci in Delta fara palinca !”. El mai fusese si ii cunostea valoarea. Am sarit, am scotocit prin bagaje, am luat o sticla si am plecat prin ploaie si noroi pana la ferma din apropiere. Am deschis usa. Erau la masa. Mi-au aruncat o privire dispretuitoare, cu un suras in coltul gurii, asa cum niste “gauchos” o arunca unui “gringo”. Nu i-am lasat sa savureze momentul si am rostit fraza magica: "Dau doi litri de palinca celui care ma scoate !". Parca rostisem "Sessam deschide-te !" Odata rasari soarele pe fetele lor, iar in gura, pesemne ca le ploua mai abitir ca afara. Imediat au sarit patru lipoveni blonzi pe un tractor. Cand ma vazu prietenul, parca veneam de la razboi calare pe tancul sovietic. In zece minute am iesit pe dig. Am dat sticla promisa si ne-am strans mainile. Pe fetele noastre numai dintii albi se mai vedeau. Scpasem.

Fotografiile sunt luate de aici: www.flickr.com - mihnea boiangiu / www.flickr.com - mares ionut ... vezi tot

pui de caprioara

Versantul nordic al muntilor Fagarasi este cunoscut drept unul din cele mai salbatice din intregul lant Carpatic. Vaile sale impadurite pornesc din sesul Oltului si se pierd in salbaticia crestelor inzapezite, la peste 2500 m. Daca te incumeti si urci cu pasi marunti ti se arata peisaje de poveste si pline de contrast. La poale vezi plaiuri linistite, cu turme de bivoli rumegand in vreo balta puturoasa, lanurile de orz sau porumb, unduindu-se in vant precum valurile marii. Vezi fluturi si gaze, iar in inalt, vreun uliu dand rotocoale. Apoi incepe padurea deasa de fag cu poteci si ascunzisuri, numai de salbaticiuni stiute. Dintr-odata se face racoare. Parca cineva ar fi tras o draperie imesa. Intalnesti urme de mistret si caprioara la tot pasul. Pe masura ce poteca urca din ce in ce mai abrupt, incepe tara bradului si a molidului, iar aerul se face rece si tare. Pretutindeni vezi contopire de apa, lemn si piatra, amintiri ale unor lupte date in vreme de furtuna. Padurea se pierde sus de tot in strungi si varfuri denumite dupa cei ce au pierit acolo, unde numai picior de capra neagra ori aripa de vultur mai poate ajunge. Aceasta este tara Fagarasilor.
Este tara ciobanilor, a cainilor de stana mari cat vitelul si a povestilor spuse seara la foc de brad despre eternul tribut platit usilor si lupilor. Prin poienile ascunse, departe de drum umblat, poti vedea pui de vulpe jucandu-se in vreo buturuga rasturnata, caprioare trecand in goana, ori auzi boncanitul unui cerb in abur de toamna tarzie. O lume legata de prezent doar prin roadele muntilor: lemnul si branza, si ancorata in eternitate prin puterea tainelor vazute si povestite de batrani la un pahar de palinca.
Una din acele vai salbatice este si Valea Avrigului. Pe cararile sale rar intalnesti vreun padurar sau un taietor de lemne, iar din cand in cand, linistea padurii este sparta de un fierastrau mecanic, urmat de strigatul tapinarului. Auzi lemnul pravalindu-se la vale si se face din nou liniste.
Majoritatea drumurior care urca, sunt drumuri forestiere, pietruite ori de lut galben ravasit de rotile tractoarelor. Pe margine vezi stivuiti busteni grosi, gata sa fie incarcati si dusi la gater. Din capatul lor, insurubandu-se in padurea deasa, pornesc spre inaltimi poteci sprintene, unele marcate, altele stiute numai de silvicultori. Sunt aceleasi poteci, urmate de sute de ani, si de ciobanii care-si urca oile, dar si de jivinele padurii. Acesta este motivul pentru care urmele de om si magar se contopesc cu cele de urs, cerb ori lup. Atunci trebuie sa fii atent, sa pipai cu degetul.
...
Incepi sa urci, si dupa prima suta de metri ai senzatia ca inima iti iese din piept si o ia la fuga pe poteca. Plamanii te dor din cauza aerului tare si rece. Totul urca, pasii, gandul, iar privirea pe trunchiurile groase ale arborilor spre cerul albastru. Auzul incearca sa perceapa in linistea din jur zumzete, fosnete, triluri, amestecate cu adierea vantului. Un parau susura cristalin in apropiere. Insetat iti inmoi buzele in apa limpede si rece. E liniste ! Te lasi pe pat de muschi moale, rezemat de-o coaja de fag, inchizi ochii si visezi la vesnicie si la frumusetea lucrurilor simple, asezate cu atata maiestrie de natura in acel colt de tara si de rai.
Padurea si muntii au multe taine. Iti trebuie rabdare si stiinta sa-i descoperi, iar satisfactia e pe masura trudei. Unele taine le descoperi singur, altele le afli cu rabdare de la oameni scumpi la vorba, aprigi la fapta si drepti precum brazii.
Acestea sunt locurile in care am crescut, de mic copil placandu-mi sa umblu prin paduri, sa ascult vantul prin frunze, sa simt pamantul, aerul si apa. De la oamenii locului am invatat respectul pentru ce e vesnic, tainele vietii, si puterea cuvantului dat. Oameni care, daca iti spuneau ca la ora 7.00 sunt in creasta, apoi se sculau in miez de noapte si luau muntele in piept, pe orice vreme si ceas. Si-i gaseai acolo sus, asteptandu-te in vreo poienita abia desteptata din roua diminetii, perpelind la foc o tar de slana, si alaturi, apa rece adusa de la un izvor din apropiere. Iar zambetul sincer se amesteca cu eterna vorba: "Doamne'ajuta !".
...
Tin minte ca in acel an a fost o vara foarte ploioasa. Raul Mare al Avrigului se umflase. Padurea mustea de apa si mirosea a funze umede si a pamant reavan. Coboram drumul de-alungul raului, dupa o zi petrecuta in munte. Se insera. In munti soarele apune devreme, lasand umbrele amurgului sa cuprinda fiecare cotlon, transformand padurea, copacii, in fapturi uriase si intunecate; o senzatie coplesitoare de teama pentru orice drumet intarziat. Dupa o cotitura a drumului, vad ARO-ul Ocolului Sivic urcand la deal cu farurile aprinse. In el era seful de ocol silvic, un prieten foarte bun. Un om deosebit, cu o cultura vasta si de o modestie rara. Nu era un om inalt, zdravan, cum te-ai fi asteptat sa intalnesti in acele locuri, ci mai degraba un un "Don" coborat din panzele lui Velasquez, cu o distinctie aparte. Opreste, si cu zambetul lui caracteristic, imi spune: - L, ai auzit puiul de caprioara care plangea pe coasta, la aprox 500m de aici ? - Nu, i-am raspuns ! - Du-te, te rog, pana acolo si vezi ce e cu el, poate e parasit, si e pacat. Se lasa noaptea, da peste el un lup, si il omoara. Eu urc pana la o cabana unde am niste culegatori si ma intorc. Zis si facut ! M-am intors, si am luat-o la deal, direct prin padure. O ora am cautat si am rascolit fiecare radacina intoarsa de TAF, incercand sa dau de ied. Intr-un final l-am gasit. Murdar si speriat, tremura sub o buturuga. Pesemne taietorii de lemne rascolisera padurea, facusera zgomot si caprioara fugise. Era tarziu. L-am luat cu grija. S-a zbatut nitel, dar l-am acoperit cu un pled si l-am bagat in ruksac. S-a linistit. Eram fericit. Chiar daca legile naturii imi erau impotriva, salvasem o viata. Am luat-o inapoi, sa ies la drumul principal, unde ma astepta seful de ocol. ... vezi tot