miros de cozonac

Sarbatorile sunt acele momente cand, parca apasam pe un switch si timpul se opreste, asemeni unui film intrerupt de o pauza publicitara. Numai ca aceste pauze nu ne dezvaluie vreun miracol comercial, ci crampeie din trecut. Ele ne fac sa privim in oglinda cu ochii inchisi, iar ceea ce vedem, sa nu semene intotdeauna cu un suras. Dar conteaza mai putin felul lor, triste sau vesele. Mai important este ca ele fac parte din frumusetea noastra si le purtam in suflete ca pe ceva de mare pret.

Una din cele mai dragi amintiri este legata de copilarie si de sarbatorile de iarna. Mai tineti minte zapezile de altadata, cand construiam cazemate si ne bateam cu bulgari, si veneam uzi si inghetati bocna de la derdelus ? Ne dezbracam iute si zdup pe calorifer. Obrajii, picioarele, mainile si mai ales fundurile ne erau rosii de atata frecat pe zapada. Si radeam ... Era o veselie in casa, de nu va imaginati. Apoi mama punea masa. Asternea o fata de masa alba, imaculata, punea farfuriile din serviciul pastrat pentru ocazii, iar din bucatarie incepeau sa se reverse arome imbietoare. Ei, sa nu va imaginati cine stie ce belsug. Se intampla inainte de revolutie, cand multe se gaseau cu greutate. Nu reusesc nici acum sa-mi imaginez, cum de reusea saraca sa ne hraneasca pe toti. Eram mici, si mi-aduc aminte doar ca ne lua cu ea la coada la lapte si unt in toiul noptii, pe un ger de crapa gheata. Tata mai facea rost de carne prin relatii, fructe din vreo delegatie la Bucuresti, carate pe un tren de noapte intr-o geanta cu fermoar. Uneori, cand venea, ne gasea dormind. Ne trezea fosnetul pungilor si soaptele lor, si adormeam la loc cu zambetul pe buze si cu gandul la surprizele de a doua zi.
Dar toate aceste griji nu contau prea mult pentru noi. Aveam altele, mult mai importante si mai marete, cum ar fi cazemata din spatele blocului, sau ce-au mai facut eroii lui Jules Verne sau Jack London in indepartatul Iukon. :) In ajun de Craciun faceam bradul. Intr-un an m-am simtit tare mandru, cand tata a hotarat ca sunt destul de mare sa-l asez singur in suport. La impodobit participam cu totii. Casa se umplea de veselie, luminite si miros de cetina.
Stiti ce-mi mai aduc bine aminte ? Cozonacii facuti de mama. Cand miroasea a cozonaci si portocale, stiam ca e bine, cald, ca suntem acasa cu totii si ca nu ni se putea intampla nimic rau.
Cel mai mult imi placea ca in dimineata de Craciun sa mananc o felie mare de cozonac, pazit cu strasnicie de mama, cu o seara inainte, si o cana cu lapte cald.

Anii au trecut si multe din cele povestite s-au dus. Am crescut si ne-am risipit pe la casele noastre, purtati de griji imediate. Din cand in cand un telefon ne rupea din cotidian, intrebandu-ne daca ne e bine. Orbiti de vise neimplinite, am ignorat cu desavarsire cum clepsidra isi scurge ultimul graunte de nisip.
Acum casa e pustie. Masa asteapta nedesfacuta intr-o latura a sufrageriei. De foarte multi ani din bucatarie nu se mai aude zangat de farfurii si nici o voce draga strigandu-ne. Nu mai e cine sa stea in capul mesei, sa spuna glume sau sa ne dojeneasca ca iesim afara cu gatul descoperit. Nu ne mai intampina nimeni in prag, iar mirosul de cozonac a ramas doar o amintire.

A venit Craciunul !
Va doresc pace in suflete si bucurie !

Sarbatori Fericite !