maramures, tara veche

Am gasit pe net o superba monografie a Maramuresului, aparuta si in albumul "Maramures, tara veche", scos de Valentin Hossu-Longin la editura Ad Libri.
Pentru cei pasionati de istorie si lucruri vechi ...

Maramures, tara veche

In nordul cel mai de nord al Romaniei, acolo unde se agata harta in cui, precum spun oamenii locului, se afla un tinut fabulos, unic prin trasaturile entice, istorice si traditii. Aceasta regiune este numita, generic, Maramures. Maramuresul este o vatra pastratoare de ginta dacica, sortita, timp de multe veacuri, izolarii; latinitatea a reusit totusi sa patrunda intr-un chip aparte in spatele imensului zid natural format de muntii Gutai, Tibles si Rodnei. Vigoarea "dacilor liberi" si mandria romana au dat nastere aici unei celule etnice de mare vitalitate si orgoliu, foarte conservatoare, rezistenta la influentele din afara.


Locuind intre munti si vai, pe malurile unor rauri repezi, oamenii de aici si-au numit vetrele "tari"; inca de la inceputul Evului Mediu, "Tarile", a caror denumire s-a pastrat pana in zilele noastre, indicind aura si prestigiul lor, erau alcatuiri social-economice si juridic-etnice cu functii si rosturi de organizare bine definite. Actualul judet Maramures este format din patru asemenea zone-"surori": Tara Maramuresului, Tara Lapusului, Tara Chioarului si Tara Codrului.

Ostile romane nu au izbutut sa ajunga in aceste regiuni, granita noii provincii Dacia (106 - 271 d.H.) fiind fixata de imparatul Traian, dupa razboaiele cu regele Decebal, la sud de ele, pe crestele muntilor Meseselui (in actualul judet Salaj).

Legaturile dacilor din acest tinut cu fratii din imperiu erau atat de puternice, incat latinitatea a patruns aici o data cu schimburile de marfuri, de bani si de ... cuvinte. Acest fapt este confirmat de descoperirile arheologice din numeroase localizati maramuresene: tezaure monetare (secolele II - III d.H.), depozite de arme si unelte, produse ceramice. Lingvistii au stabilit ca in graiul maramuresean s-au pastrat pana astazi forme lexicale arhaice din latina vulgara, intrate in limba mai ales dupa retragerea aureliana (271 d.H.), cand trupele si administratia romana au fost evacuate in sudul Dunarii. Relatia dacilor liberi cu cei in curs de romanizare s-au intetit, ca urmare a patrunderii crestinismului in tot spatiul nord-dunarean. Pe aceasta cale au ajuns in tinutul nordic noi elemente de cultura materiala si spirituala, contribuind la cristalizarea societatii stra-romanesti. Aceasta se dezvolta in forme specifice, mai lent dar ireversibil, influentata si de trecerea si sau stabilirea unor popoare migratoare (sec. V - IX).

In secolele X - XI maghiarii patrund in Transilvania, reusind sa-i invinga pe "ducii romanilor", Gelu, Glad si Menumorut. Noii regi ai Ungariei, din dinastia Arpadiana si Angevina isi indreapta privirile spre nordul cu muntii impaduriti, unde se inchegase un puternic centru de rezistenta, numit in actele cancelariei regale Maramorisius, Maramurus, Maramorisio. In 1299 este folosit pentru rima oara termenul "tera Maramorus". Este clar ca societatea feudala maramureseana se cristalizase in secolul al XIII-lea, obstile satesti fiind conduse de "cneji de sat" care-si desemnau "cneazul de vale" cu drept ereditar; dintre acestia se alegea "voievodul de Maramures". Titlul consfinteste o realitate istorica de care vor tine seama regii Ungariei, Carol Robert de Anjou (1308 - 1342) si urmasul sau, Ludovic I zis cel Mare.

Impotriva acestora s-a ridicat voievodul Bogdan, care-si avea resedinta in satul-cetatiue Cuhea (in prezent comuna Bogdan Voda), de pe valea Izei; conflictul deschis cu Ludovic I l-a determinat sa treaca in Moldova, impreuna cu o mica oaste. Astfel, in anul 1359 traverseaza Pasul Prislopul Rodnei, "descalecind" in tara romanilor de dincolo de munti. Bogdan Voda moare in 1365, lasind o Moldova independenta si o dinastie - a Musatinilor - care a dat voievozi viteji, printre care si Stefan cel Mare si Sfant.

Tinutul este scaldat de cele cinci rauri voievodale: Iza, Mara, Viseu, Cosau si Tisa, pe care se insira, ca margelele, sate inconfundabile, cu biserici si case in fata carora troneaza faimoasele "porti infranghiate", porti de stejar sculptate cu motivul franghiei rasucite, cu insemne solare si simboluri stravechi. Satele acestea sunt adevarate muzee in aer liber: casele localnicilor pot fi considerate sali de expozitie artizanala, cu mobilier rustic, covoare tesute la razboi, icoane vechi si ceramica de tip dacic. Aici, taranul are orgoliul lucrului bine facut, care trebuie sa dureze si sa fie frumos, sa bucure mintea si sufletul. De aceea, imbracamintea lui de sarbatoare - portul popular - este tinuta regala cu motive, culori si taietura ancestrale; panza este tesuta in casa iar cojocul, incaltarile, clopul (palaria cu boruri mici), siragurile de margele sunt specialitatea unor mesteri desavarsiti, de care nu duc lipsa comunitatile.

Oamenii acestia sunt duri si sinceri, ospitalieri si harnici, scotind din padure si din pamantul sarac bucatele zilnice. Cand spunem Maramures ne gandim la Sapanta, unde exista unicul "Cimitir vesel" din lume, la Surdesti, unde se afla cea mai mare constructie de lemn din lume - o biserica din secolul al XVII-lea, la statiunea Borsa, care se mandreste cu singura trambulina naturala de schi din Romania, la Muntii Rodnei, in perimetrul carora s-a infiintat al doliea Parc National din tara si la versantii varfului Pietrosul Mare, unde au fost reimpamantenite caprele negre. La poalele muntelui, pe malul Viseului, se intinde comuna Moisei, intrata in analele celui de Al II-lea Razboi Mondial, la capitolul "arhanghelii curzimii", alaturi de alte cateva localitati europene, deoarece horthystii, in retragere, au incendiat-o masacrind, in ziua de 14 octombrie 1944, 31 localnici care nu apucasera sa fuga in paduri. In amintirea acestor martiri a fost ridicat un monument realizat de sculptorul Vida Gheza. Satul Sacel, de pe valea Izei, este considerat "rezervatie etnografica" caci olarii de aici, binecunoscuti prin ceramica rosie nesamltuita, lustruita cu piatra, pe care o realizeaza, perpetueaza o traditie dacica veche de doua milenii. Despre datinile Maramuresului da marturie si Botiza, sat in care o profesoara a reusit sa reinvie vechiul mestesug al covoarelor cu motive geometrice, simboluri stelare si culori vegetale.

Atatea s-ar mai putea spune despre Maramures... Peste tot gasesti ceva deosebit, portul, cantul si jocul fiind la mare cinste, mai ales in zilele de duminica, la nunti si la botezuri, la sarbatori religioase...

Si incheiem cu "orasul dintre ape", vechea capitala a Maramuresului istoric - Sighetu Marmatiei, stiuat la locul de varsare a Izei (dupa ce a strans si apele Marei) in Tisa. Orasul dateaza probabil de la inceputul secolulului al XIV-lea, dar s-a dezvoltat ca un centru comercial puternic in veacurile urmatoare, devenind in secolul al XIX-lea si un forcar de cultura al romanilor din Maramures. Muzeul Satului Maramuresean de pe dealul Dobaies, unul dintre cele mai mari si mai impresionante - prin bogatia patrimoniului - muzee in aer liber din Romania, propune o inedita formula de prezentare, bazata pe "triunghiul" istorie - arta - mit. Istoria, dramatica istorie contemporana se infatiseaza, in toata hidosenia ei, in centrul orasului, unde fosta inchisoare a Sighetului, loc de detentie, supliciu si moarte pentru marii oameni politici si intelectuali din perioada 1940 - 1960, inchisi de regimul comunist, a fost transformata, dupa 1990, intr-un Memorial unic in spatiul concentrationar sovietizat... Acest oras, paradoxal este celebru, de asemenea, si prin traditionalul Festival al Sarbatorilor de Craciun si Anul Nou, cu masti, care alegorice si colinde.

In ultimul deceniu, multe s-au schimbat in Maramures. Casele s-au innoit, dar si-au pastrat monumentalele porti de lemn in fata, numeroase biserici de lemn au fost restaurate, drumurile au devenit accesibile autovehiculelor chiar atunci cand iernile sunt foarte grele. Peisajul deal-vale-deal-munte a ramas acelasi, precum si ospitalitatea celor ce ne intimpina cu zisa maramuresana "Zua buna si bun zinit!". Acum, in multe localitati, turismul rural a devenit un fel de industrie, un alt mod de viata, oaspetii avind la dispozitie un confort ce nu mai tine de traditie. Si pentru ca ne aflam intr-un tinut cu oameni foarte religiosi, va trebui sa raspundem la salutul lor "Laudam pe Iisus!" cu "In veci, amin!". Cu el ne vor intampina cei carora le vom trece pragul. Acesta-i Maramuresul, "tara veche, cu oameni fara pereche", cum zice cantecul, dar a carei innoire pare a fi iminenta. Si iata de ce: din 1990 incoace, una din cinci familii are unul sau mai multi membri plecati in Occident, de preferinta in Franta, Italia, Germania, Olanda si chiar in SUA sau Canada. Fiind foarte harnici, priceputi si destoinici, acesti barbati cinstiti agonisesc valuta serioasa pe care o trimit acasa. Si inca ceva: stand luni sau chiar ani in strainatati, ei au vazut, invatat si asimilat felul de viata al celor in mijlocul carora au trait si muncit. La intoarcere, multi dintre ei au "spart" casele batranesti, ridicandu-si un fel de vile, cu bai si apa la robinet, cu incalzire centrala si toaleta, cu mobilier si vesela de ultima ... generatie!

Procesul de modernizare este ireversibil, auzindu-se voci cum ca intr-un deceniu si ceva fata acestor sate raspandite pe vai si dealuri se va schimba (in bine?!), lasand loc unor mici urbe de munte si de deal. Si atunci apare intrebarea: cat si ce va pierde Maramuresul istoric din bogatia sa patriarhala, cat si ce va castiga Tara Maramuresului din alinierea la cerintele inceputului de mileniu trei? Este greu de dat un raspuns categoric. Dovada rezistentei multiseculare a Maramuresului la influentele de tot felul ne indreptateste sa credem ca traditia acestor locuri se va pastra, chiar in noi tipare; vor ramane obiceiurile si datinile, portile si bisericile monumentale din lemn, folclorul si portul popular, chiar daca acesta din urma va fi "afisat" doar duminicile si de sarbatori ... Si nu in ultimul rand, ramane faimoasa ospitalitate maramuresana, unica in spatiul romanesc, gazdele primind pe orice calator cu aceleasi cuvinte de bun sosit, punandu-i pe masa vechea horinca ("apa de 60 focuri" cum ii spun ei tuicii fierte de doua ori), slanina groasa de trei degete, ceapa rosie si pita (painea) de 4 - 5 kg coapta in cuptorul casei noi. Noua casa pastreaza si va pastra si maine "camera din fata" mereu pregatita pentru oaspeti.

Valentin Hossu-Longin
© Ad Libri
Text: Valentin Hossu-Longin