adevaratul prieten iti doreste binele de dragul tau

Nimeni nu ne obliga sa deschidem unui strain.

Haideti sa despicam putin firul si sa ne inchipuim ca suntem pusi in fata unui potential prieten.
Ne intalnim pentru prima oara cu un om. De cele mai multe ori, acesta ne este recomandat de cineva de incredere. Multi gandesc asa: “Daca o persoana pe care o cunosc, are incredere in el, insemna ca si eu ar trebui sa am !”. Pe jumatate adevarat ! Acest concept nu face altceva decat sa inlocuiasca cativa pasi foarte importanti in cunosterea respectivului. Neincrederea in sistemul propriu de evaluare are un rol extrem de important. Pur si simplu sarim peste cateva trepte, fara sa ne dam seama.
La fel procedam si in dragoste. In mod normal, cu oricine ne calca pragul pentru prima oara, suntem extrem de circumspecti. Il masuram de zece ori, pana sa-i acordam credit. Ei, bine, cand ne indragostim, parca se deschid portile Raiului. Aproape instantaneu, imaginatia construieste portretul partenerului perfect.

Personalitatea noastra este asemeni unei cetati. Nu stiu daca cunoasteti cetatile medievale, cum este cea a Sibiului de exemplu. Acestea au doua, uneori trei randuri de fortificatii, ziduri care le inconjoara, cu turnuri de aparate, porti, tot dichisul. Asa e si omul. Cand cineva ne bate la porti, mai intai il verificam sumar, apoi il lasam in prima incinata. Apoi iar il verificam, si ii dam voie mai departe. Ultima poarta este cea a sufletului. Ar trebui sa fie cea mai bine aparata.
Uneori, persoanele care reusesc sa patrunda cu usurinta de primele doua porti, o fac ascunse intr-un fel de Cal Troian, asemeni celui din povestea lui Homer.

Ma minunez cu cata usurinta poti patrunde, porti ce-ar trebui strasnic ferecate . Portile “cetatii” sunt deschise oricui, ca intr-o zi de sarbatoare.
Parca vad faza cu masa data de prietenul comun, unde la inceput toti sunt stingheri, iar la sfarsit, motivati uneori si de licoarea magica care deschide cele mai ferecate porti, ajung sa-si puna viata in farfuria celuilalt.
Am dat eu exemplul anterior cu portile cetatilor, dar in realitate, stiti cati oameni n-au vazut in viata lor o cetate ? Enorm de multi. Intreaga lor viata e un fel de masa comunala la care invita pe toata lumea. Si apoi cand masa ramane goala, se trezesc singuri, inecandu-si amarul intr-un pahar de vin, cantand “M-au parasit prietenii ….”. Sublim de altruist !
Stateam de vorba cu cineva, care mi se plangea ca l-au parasit prietenii, tocmai la nevoie. Pai si normal, cand vroia sa-l paraseasca, la bine ? Smile!

Am o strategie interesanta. Probabil ca putini ati auzit de sistemul de aparare al unui castel japonez. Se pare ca Dumnezeu, cand l-a facut pe japonez, i-a dat mai multa minte si mai putina geografie. Cand dusmanul batea la portile castelului, totul era in asa fel construit, ca acesta sa creada permanent ca inainte-i se afla inima, palatul. Cum reusea sa treaca de o poarta, bineinteles aparata cu strasnicie, era ghidat pe coridoare spre urmatoarea. Si tot asa, pana isi epuiza resursele. In realitate, el nici nu trecea de primul zid de aparare. Pur si simplu se invartea in jurul castelului.
Multi mi-au reprosat ca ma deschid prea usor in fata oamenilor. Este doar o aparenta. Smile ! Credeti ca m-am nascut cu strategia ? Ha ha ha ! N-aveti idee cati “prieteni” mi-au batut la porti. La un moment dat ma intrebam daca nu scrie “enter” pe fruntea mea.

Cel mai greu e sa crezi ca cineva ti-e prieten si apoi sa fii dezamagit.
Cel mai usor e sa spui: “Nu mai deschid nimanui !”.
Cum e bine ? Daca respectivii sunt fericiti, e bine in ambele. Dar ma indoiesc sa fie asa.

Adevaratul prieten iti doreste binele de dragul tau. - Aristotel
Prietenia unui om deştept e mai de preţ decât prietenia tuturor proştilor. - Democrit
Prietenia si banul sunt ca uleiul si apa.
Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea. – Seneca
Ochii si prietenul sunt oglinzi ale sufletului.

Dintre toate, primul mi s-a parut cel mai valabil. De ce ? Cand e de luat, stiti cum apar prietenii ? Ohooo, cu gramada ! Cand e de dat, … mai subtire.

Cel mai bine descoperi un prieten, cand iti da ceva de valoare pentru sufletul lui, fara sa aiba ceva de castigat in viitorul apropiat. Adica persoana te-a apreciat pentru ceea ce a vazut in momentul acela, si a considerat ca este frumos sa-ti daruiasca ceva. Este pur si simplu un gest de nobelete interioara.

Nu exclud ca este probabil sa apara si personalitati care stiu cand sa dea si cand sa ia. Care e problema ? Singura noastra grija e sa nu-i lasam sa ia mai mult decat au dat.
Am un "prieten", extrem de inteligent, care procedeaza exact asa. Mai intai da si apoi ia inzecit. Daca-i reprosezi ceva, pune aceeasi placa: "Tii minte cand ai avut nevoie si te-am ajutat ?".
In acest moment, intra in scena proverbul doi, prietenia omui destept.
La urma urmei, nimeni nu e prost. Nici macar cel mai bun prieten. Prietenia se bazeaza pe reciprocitate doar.

O relatie de prietenie e asemeni unui joc de tenis cu parteneri egali. Si nimeni nu se supara ca nu castiga.

V-ati intrebat vreodata, de cate ori ati gresit ? Nu cumva voi gresiti fata de adevaratii prieteni ? Oameni buni in esenta, pe care ii ignorati cu buna stiinta si pe care ii bagati la gramada cu ceilalti, pentru ca nu stiti sa-i deosebiti ?
Incercati sa va amintiti, au aparut in viata voastra oameni care v-au daruit din suflet, fara sa ceara la schimb ? De cate ori v-ati pripit cand ati judecat pe cineva, uneori pentru motive neinsemnate ?
Interesant, nu ?
Va garantez ca au fost, dar nu v-ati dat seama.