duminică, 10 mai 2009

locuri vechi care nu mai intereseaza pe nimeni


Ati incecat vreodata sa patrundeti tainele mormintelor ? Ma refer la mormintele neamului.

Aproape ca nu exista loc nepatat de sange sau unde sa nu fie ingropate oseminte, fie ca e la margine de codru, in camp de grau, ori in margine de cetate. Oriunde cauti cu ochii dai peste urme aproape sterse ale celor care au murit acolo.

Mi-amintesc un obicei din batrani. In clipa in care iti cauti loc de tabara, casa sau pentru orice asezamant din lemn si piatra, e bine sa verifci mai intai, sa nu deranjezi sufletele mortilor. Adica sa ceri voie. Faci slujba de invoire, iti ceri iertare, si numai atunci bati temelie. Uneori dai peste locuri unde nu ti se da voie sa construiesti. Si daca o faci, vezi cum ti se naruie totul, ori ai vedenii din lumea de dincolo. Si pace nu vei avea niciodata, nici tu, nici neamul tau. Asa e datina pe la noi, venita din mosi stramosi si se cuvine sa tinem sema de ea, macar din respect, daca nu din grija.

Poate pentru multi din cei care citesc, cuvintele mele nu au insemnatate. Nu e vina lor ca n-au cunoscut vreodata asemenea locuri sau fapte. Sau daca li s-au aratat, s-au aplecat asupra altor lucruri, mai marunte. Eu am avut ocazia sa vad, sa cunosc si sa simt. Din frageda tinerete am descoperit, si apoi am invatat sa respect mormintele strabunilor, sa privesc cautator si sa incerc sa inteleg taina lor. Am umblat pe campuri, iar privirea mi s-a lovit de movile cu troite sterse de vant si ploaie. Palmele au atins piatra, ochii au incercat sa desluseasca intelesuri batute in litere vechi. I-am inchis si am auzit vuiet de razboi si zanganit de arme. Nu de putine ori m-au trecut fiori si m-am retras incet cu teama, lasand vantul sa astearna din nou linistea. Apoi am zambit, fericit ca apartin acelor locuri vechi, ca poate cineva demult, un mos de-al meu e ingropat acolo fara ca eu sa stiu. Si daca el n-ar fi fost, eu n-as fi existat.

Un asemena loc, drag mie, este monumentul de la Selimbar (vezi foto). Nu atat prin insemnatatea istorica, ci pentru faptul ca pasii mei de copil au trecut des pe-acolo. Acesta se afla amplasat in mijlocul campiei unde, pe la 1600 s-a dat celebra batalie intre ostile lui Mihai si cele ale lui Sigismund, iesite in intampinarea romanilor dupa trecerea defileului Oltului. Mortii au fost ingropati sub un imens tumul (gramada de pamant), iar in varf a fost batuta o troita din lemn spre pomenire. Pe vremuri troita se inalta departe, azi se afla la o suta de metri de drumul national, ignorata de siragul de masini ce alearga grabite spre Valea Oltului.

Mai spre vale se afla un alt monument, dedicat ostasilor romani cazuti in 1916, in timpul scurtei ofensive impotriva trupelor germane. Cand eram mic, mergeam cu scoala sa ingrijim monumentul. Acum e in paragina.

Dar astea-s lucruri vechi, pe care azi putini le mai inteleg, grija lor fiind sa traiasca ziua de maine si atat.
Am sa va rog ceva. Pe unde va vor purta pasii, incercati sa opriti pentru o clipa si sa contemplati monumentele bunilor nostri.
Inchideti ochii si ganditi-va ca ati fi putut sa fiti in locul lor. Ca au fost tineri ca voi, ca au avut visuri si iubiri si apoi au murit fara sa apuce sa se bucure. Ganditi-va ca oricand este posibil, si ca istoria nu intreaba niciodata.
De sunt in margine de campie, rupeti o floare rosie sau alba si asezati-o pe piatra. Inchinati-le gandul si puteti pleca cu sufletul impacat.

Glorie lor !



. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

" Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de pe uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.


Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni! "

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Priviti un moldovean coborat parca din letopiseti ...



Am descoperit ceva interesant: Enciclopedia Romaniei
Introduceti la cautare anul 1916 spre ex.

8 comentarii:

Călin spunea...

Neasteptată interventia ta. Cu miez. Necesară.
P.S. Multumesc pentru linkul la Enciclopedia României.

pheideas spunea...

Cu placere ! ... Si multam fain pentru aprecieri !

Paul spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
livia spunea...

bravo!

Mariana spunea...

Unii, din alte ţări, fac din orice piatră un monument...Noi facem monumentele să devină ,,pietre"...a se citi ,,ruine"

Paul spunea...

Ai reusit sa-mi aduci in memorie eroii cazuti pentru patrie din neamul meu si-al altora, oricand pasesc cu piosenie de-alungul mormintelor si ma inclin jertfei lor. Nu trebuie uitati, sunt parte din noi, din istoria si tarana noastra.
Sunt mandru de vitejia lor si voi cauta groapa spre aceiasi tarana.

ina bixade spunea...

Imi place postul asta macabru:) Intotdeauna m-am simtit linistita printre morminte...cind stateam in Bucuresti, mergeam la cimitiru Bellu si linistea mormintala ma relaxa...si imi placeau mult arborii batrini si greoi de acolo!!!

Anonim spunea...

"Postare" frumoasă cinste cui te-a scris....!!! - felicitari


Vasile Alecsandri
Sergentul

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
"Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă...
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!"
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămaşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea "Sfântul Gheorghe" ş-a "României Stea".
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare
Şi vede nu departe în faţa lui venind
Un corp de oaste mândră în aur strălucind.
Erau trei batalioane de garda-mpărătească
Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.
În frunte-i colonelul semet, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag,
Şi inima în pieptu-i bătea cu foc, deşteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă.
Deodat' el dă cu ochii de searbădul român
Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,
Şi mult se minunează, şi nici că-i vine-a crede
Când crucea "Sfântul Gheorghe" pe sânul lui o vede
Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţe: "De unde vii, străine?"
"Vin tocmai de la Plevna." "Cum e acolo?" "Bine."
"Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-a dat?"
"Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat."
"Dar pentru care fapte?" "Ştiu eu?... Cică drept plată
Că am luat eu steagul reduţei... şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şant..."
"Dar ce rang ai, voinice?" "Am rang... de dorobanţ!"
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin... Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.

Mirceşti, decembrie 1877

" Nu voi fi un om obisnuit pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar ." Peter O'Toole :)