adevarul despre eminescu

Ati auzit de adevarata istorie a mortii lui M. Eminescu ? Dureroasa, foarte dureroasa ! Insa extrem de actuala ...
Iat-o mai jos:

Adevarul despre Eminescu


Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data aceasta este doar simbolică, cea reală fiind 20 decembrie „pe stil vechi“ sau 1 ianuarie „pe stil nou“. Înregistrarea naşterii s-a făcut mai târziu de către părinţi, iar ulterior a survenit reforma calendarului. Cu toate că au trecut mai bine de 100 de ani de la lupta sa singulară şi exemplară pentru fiinţă neamului românesc, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptărostit. Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă. Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută. Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj. El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. După moarte, publicistica sa a fost trecută la index, iar posteritatea sa a fost deformată şi manipulată de toate regimurile politice care s-au succedat în România.

Dosarul Eminescu

Cea mai însemnată parte a activităţii lui Eminescu a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876, devine ziarist profesionist - ocupaţia sa principalăpână la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi şi apoi, în 1877, este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politicăpână în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este internat cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub apăsarea Puterii regale, îl transformă astfel pe Eminescu, la comanda Austro- Ungariei, într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i s-a pus căluş în gură în această manieră criminală.

Conservator

Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România, amendând atât liberalii, cât şi conservatorii pentru politica trădătoare de cedare în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos, dar şi cu rigoare, scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează - „Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verbă“. „Stăpân pe limba neaoşă“ şi cu o „neobişnuită căldură sufletească“, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător „iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse“. Pe scurt, un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu - la organizarea Partidului Conservator - a arătat clar poziţia lui Eminescu în cadrul acestei grupări: „Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul“.

De la Nistru pân’ la Tisa

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă („o adâncă barbarie“), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar şi, totodată, îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880, mai ales după ce traduce în româneşte şi atacă public proiectul de program al Partidului Conservator, conceput şi tipărit cu viclenie de Maiorescu doar în limba germană, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrificarea românilor aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimă pe români, îngrădind accesul la şcoală şi Biserică, blocând cultivarea limbii materne - apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă, avertiza jurnalistul.

Titu Maiorescu, politicianul trufas si venal care a pus la cale detentia lui Eminescu.

Lovit la Timpul

Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii - „la ciolan“, cum ar zice azi Ion Cristoiu. Petre P. Carp, mason şi înalt fruntaş conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere de acolo, la porunca superiorilor săi din lojă, să i se închidă gura lui Eminescu. Într-o scrisoare către Titu Maiorescu, îi atrage atenţia: „şi mai potoliţi-l pe Eminescu!“

Francmasonul Petre P. Carp, unul dintre cei care au decis inumana sacrificare a lui Eminescu.

Scârbit, Eminescu ridică glasul împotriva acestor paiaţe trufaşe – nişte avizi de putere care voiau săfie bine văzuţi şi lăudaţi în ţară, în timp ce executau pe ascuns, ca nişte slugoi, ordinele societăţilor secrete în care se înregimentaseră, sperând să promoveze mai repede: ,,Suntem bărbaţi noi, sau nişte fameni, niste eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca pe cămăşi şi partidul ca cizmele?“ Ca urmare, în noiembrie 1881 Eminescu este destituit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noului redactor-şef i se porunceşte să îl atace pe Eminescu chiar în ziarul pe care acesta îl ridicase şi îl condusese.

Societatea Carpaţii - serviciul secret românesc al Daciei Mari

În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii patriotice cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG de azi - Societatea Carpaţii. Societatea îşi propunea - conform Statutului, săsprijine orice ,,întreprindere românească“. Se avea, însă, în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată „subversivă“ de serviciile secrete ale „marilor stăpânitori“ de la Viena, organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sînt infiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu, inclusiv în redacţia de la Timpul. Manifestările organizate de „Societatea Carpaţii“ îngrijorau în mod deosebit spionajul imperial austro-ungar, ce folosea drept agenţi chiar membrii reprezentanţei diplomatice a Austro-Ungariei în România. „Societatea Carpaţii“ era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pentru ieşirea Ardealului din Imperiul Austro-Ungar şi legitima alipire la Ţară, dar realiza şi acţiuni învăluite de secret.

Urmărit de spionii Austro-Ungariei

Într-o notăinformativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr, pentru ministrul Casei imperiale şi ministrul de Externe din Viena, se raporta: „Societatea Carpaţii a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, precedată de o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă, de fapt, raportul unui agent al intereselor austriece infiltrat în organizaţie - n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică.“
S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei ,,Românii iredente“. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie. Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventeaza instituţiile de învăţământ de aici, sarcina ca pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la influenţarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari“. Săcăreanu, redactorul adjunct de la „România liberă“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo îi aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor“. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Trădătorii

Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, informa despre o altă adunare a ,,Societăţii Carpaţii“, din care rezulta că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt“ şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele „Societăţii Carpaţii“, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult, nici mai puţin decât… spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: „informat de d.d. G. Ocăşanu şi V. Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală“).

Naţionaliştii, urmăriţi şi de ruşi

Eminescu avea o staturăpublică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului, dar şi al luptei pentru unitate naţională, coordonată ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe- centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de urzeală care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a românilor. Pe lângă ,,Societatea Carpaţii“, au mai apărut la Budapesta Societatea „Petru Maior“, la Viena „România jună“, la Cernăuţi „Junimea“, „Dacia“, „Bucovina şi Moldova“, în Transilvania societatea „Astra“ şi, în Regat, „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie“, care avea filiale inclusiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei ţariste şi Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate şi supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lachman în acest sens: ,,Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea „iridentă“ a ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute“. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externa şi internă, denunţăcârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine incomod pentru toată lumea. Tiradele şi cinstea sa exemplarăderanjau pe aproape toată lumea. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora.

Ştia că i se pregăteşte ceva

Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva. În 28 iunie 1883, se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi internat cu forţa la ospiciu. Sînt încălcate, desigur, toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi asasinare civilă, la care au participat prin diferite mijloace inclusiv „apropiaţi“interesaţi. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României.

Eminescu la maturitate.

Arestarea lui Eminescu se petrece, deloc întâmplător, exact în această zi, în care Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare în Ardeal, pentru intimidarea Regatului României, iar presa maghiarăperorase pe tema... necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis, de asemenea, o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţa militară, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţie.

Interzis şi internat ilegal

Guvernul a desfiinţat „Societatea Carpaţii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odatăcu arestarea şi internarea ilegală (plătităchiar de Titu Maiorescu, care se dovedeşte cu acest prilej josnic şi lipsit de coloană vertebrală) la sanatoriul Şuţu a lui Eminescu (fărădepoziţiile celor doi martori ceruţi de lege), au fost organizate razii şi percheziţii la sediul „Societăţii Carpaţii“, au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei (printre ele, Emil Galli, directorul ziarului L’Independance Roumaine, Zamfir C. Arbore) şi au fost intentate procese intelectualilor ardeleni care cereau unirea cu ţara. Exact în această zi trebuia, de fapt, să se semneze Tratatul secret de alianţă între România şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna în primul rând aservirea României faţă de Austro-Ungaria, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat intelectual de ardeleni, care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru drepturile românilor asupriţi de unguri şi chiar pentru unirea Ardealului cu Ţara. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti.

Suprimarea începe de la 33 de ani

„Directiva de sus“s-a aplicat la diferite niveluri. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa-zisele „interese de stat“ l-au nimicit pe tânărul redactor - potenţială mare figură politica a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, deloc întâmplător vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883, ceea ce a însemnat trădarea patrioţilor ardeleni, care au fost lăsaţi fără nici un sprijin din partea României. Lupta acestora s-a mutat în Ardeal, memorandiştii fiind condamnaţi de regimul de la Budapesta la ani grei de puşcărie.
Ce urmează, este un coşmar bine regizat, în care rolurile sînt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea civilăa lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa prematură. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat samavolnic manuscrisele şi toate documentele –chipurile pentru a le proteja – în realitate pentru a distruge cu un cinism incredibil orice probă incriminatoare, politicianul depunându-le la Academie după ani buni. Întocmai ca unui deţinut politic, lui Eminescu nu i s-a mai permis niciodată să-şi revad ăcorespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani – cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu – s-au păstrat însemnări derutante pentru necunoscători, dar care arată nivelul la care era hotărât săacţioneze Eminescu ca lider al „Societăţii Carpaţii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat „subversive“, mergând până la o răsturnare a lui Carol, ca trădător al României. Acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică a „măsurilor active“specifice serviciilor secrete de atunci, dar şi de acum: suprimarea adversarului. Nimic nou sub soare pe câmpul „operativ“.

Otrăvit cu mercur

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează în mod josnic de către oportunistul şi imoralul politician Titu Maiorescu povestea unei boli venerice, chiar congenitale. Trebuie ştiut că sifilisul congenital transformă copilul bolnav de această afecţiune într-o „legumă“incapabilă de gândire, nici nu se pune problema să scrie vreodată un vers, necum poeme sau volume întregi, precum genialul Eminescu. Sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, administrat de fapt împotriva iubirii sale de neam, Eminescu este apoi otrăvit lent cu mercur (6 grame zilnic), dar este şi bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este în orice caz torturat, umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Pentru că nu mai are unde să scrie pentru a-şi face cunoscute ideile, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul - nu fără însă a lupta până în ultima clipă. Şase ani la rând se zbate pentru a reveni în atenţia publică (aşa- numiţii ani negri), dar este sigur că nu avea nici pe departe paralizie generală cum s-a spus, şi nici sifilis. Paralizia generală a sufletului aveau conspiratorii care l-au transformat într-un chinuit, într-un sacrificat, într-un deţinut politic.

Eminescu, îmbatranit inainte de vreme si sfarsit dupa asasinarea civila, internarile abuzive si otravirea cu mercur.

Eminescu a fost arestat abuziv de către Poliţia Română de opt ori, pentru a fi intimidat, în diverse împrejurări: a fost ridicat chiar din teatre, de pe stradă, din berării, sub diverse pretexte cusute cu aţă albă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, apare ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zdruncina guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul“ proscris, Eminescu. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi închis din nou, în martie 1889. De data aceasta, nu mai scapă viu. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index. Defăimarea şi blestemul său nu au încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la asasinarea sa. Scrijelitori pe hârtie în soldă străină se nevoiesc din greu să îşi verse lăturile asupra posterităţii sale.

Veronica Micle, sufletul pereche al lui Eminescu.

Eminescu a fost un mare geniu, iar nu un nebun
Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală - cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul nebuniei şi al sifilisului lui Eminescu a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.
Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică“. Trupului neînsufleţit al lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său cântărea 1495 de grame, cam cât al poetului german Schiller. Celebrul Marinescu, atunci foarte tânăr, probabil la ordin de sus, face în aşa fel încât să „uite“ creierul pe pervazul ferestrei, în soare, şi acesta este „mâncat de o pisică“. Creierul păstrat intact ar fi fost o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului - ştiut fiind faptul că aceastăboală „devorează“ materia cerebrală. În manualele şcolare de astăzi, continuă denaturarea adevărului în ce-l priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare, căreia îi cad victimă mulţi, din necunoştinţă de cauză, este începută de pe vremuri, de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de cozile de topor şi duşmanii României. „Ţinta“ Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi „grupuscule elitiste“ - în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.
Sacrificarea de către clasa politică a lui Eminescu nu a reuşit decât să amâne împlinirea unirii Ardealului cu Ţara, pe care geniala sa intuiţie o anticipase cu trei decenii şi pentru care el a luptat cu toată energia, cu tot sufletul, chiar împotriva tuturor puţin credincioşilor şi neîncovoindu-se în faţa călăilor săi, cu preţul vieţii.
...
Calaii lui Eminescu traiesc si azi ... sub o alta "blana".