Stateam ieri la povesti cu sora mea. E asistenta medicala. Printre altele, imi povestestea despre un caz ciudat. O colega, medic, are o sora cu sindrom Down. Cei cat de cat familiarizati cu medicina, cunosc ca sindromul Down este o afectiune genetica, o malformatie degenerativa prin care aproape toate functiile organismului sunt date de la inceput peste cap. Vezi aici. Copiii cu acest sindrom sunt practic condamnati din nastere la o viata de suferinta. Sora respectivei colege are 38 de ani si o multitudine de afectiuni, cea mai grava fiind o malformatie la nivelul inimii, cu implicatii, de la oxigenarea creierului, pana la circulatia periferica. O ingrijesc parintii ei. Nu a mai iesit din casa de opt ani. E intr-o stare de permanenta somnolenta si se pare ca in cativa ani se va stinge.
Cand aud de asemenea cazuri, mi se strange inima. Ma gandesc la cat de putin au unii nevoie sa traiasca si sa se bucure, iar noua, celor sanatosi, nu ne mai ajunge nimic sa fim fericiti. Ce este viata ? Cum este posibil, ca unora Dumnezeu sa le dea totul, iar altora nimic ?
Dincolo de indignare, as vrea sa aduc in discutie aspectul etic al problemei.
Mi s-a intamplat candva sa am o dezbatere aprinsa cu un personaj feminin, referitor la dreptul nostru de a determina existenta altora. Mai precis, se punea intrebarea, ce-ar face daca la nasterea copilului sau s-ar constata ca acesta sufera de o maladie incurabila ? Raspunsul ei a fost urmatorul: "Nu pot sa iau viata unui suflet !".
Intrebarea pe care am pus-o atunci, o pun si acum: Putem oare sa condamnam un suflet la suferinta vesnica ? Si nu numai a lui, ci si a celor sin jur ? Iar in partea opusa se afla o alta intrebare: "Putem sa luam viata cuiva ?".
Am intalnit foarte multe pareri pro si contra. Multi spun ca daca Dumnezeu a vrut sa se nasca un copil bolnav, atunci se vor impaca cu soarta. Care soarta, cea de a privi suferinta celui drag ? De multe ori nu e vorba de o suferinta fizica. Un copil handicapat va fi izolat de societate; i se va taia din start accesul la multe din bucuriile si oportunitatile celor sanatosi. Imaginati-va, ce e in sufletul unui copil, cand este luat in ras de ceilalti, marginalizat si altele asemeni.
Mi se pare ca pe umerii parintelui apasa o mare raspundere.
Va propun o dezbatere pe aceasta tema pe Duelul Mintilor.
3 comentarii:
Inaine de a se naste fiul meu eram foarte ingirjorat da daca nu va fi ok ,da daca va avea ceva handicap...da daca ?
Dar dupa un timp m-am linisit si mi-am zis ca orice ar fi, e al meu si il voi iubi mai mult decat orice pe lumea asta !
Multumesc lui Dumnezeu si azi ca totul a fost ok !
Totusi sa nu crezi ca un copil handicapat traieste doar in suferinta, si ei pot rade si cu doar o privire sa iti umple sufletul de bucurie.
Poate stropul acela de bucurie are o intensitate atat de mare incat o viata traita sa nu iti dea asemenea trairi!
Referitor la faptul ca sunt marginalizati NOI suntem vinovati nu ei si parintii lor.
E pacat ca doar vazand suferinta altora multi dintre noi realizeaza
ce viata frumoasa au !
Pe Duelul Mintilor a spus cineva ceva despre egoism ... :)
Ooof, daca ai vedea cum sunt tratati aici copiii si mai apoi adultii handicapati, nu ai mai spune ca nu au viata si bucurii. sa stii ca au si ei universul lor, chiar daca limitat...
Aici in cartier langa noi, e un complex de case ale kommunei(administratia orasului) unde locuiesc oameni din acestia handicapati. Unii dintre ei sunt cu down, altii inapoiati...stau singuri cate 2 in camera, au personal care se ocupa de ei, nu stiu exact ce fac...o parte dintre ei care sunt mai "sanatosi" circula cu autobusul, merg si lucreaza undeva, ajuta pe la bucatarie la diverse institutii, spital de batrani(ii vad unde coboara si asa cred ca acolo lucreaza, merg dimineata si vin dupamasa inapoi). Ei se inteleg de minune intre ei, i-am auzit povestind, banalitati...dar ei radeau de ele, se distrau. Cateodata rad asa din senin, fara motiv...se uita la tine si rad...oamenii le zambesc si nu am vazut pe nimeni sa-i batjocoreasca...
Intr-o zi o femeie m-a salutat si imbratisat cand am ajuns in statia de autobus...era singura acolo si probabil s-a bucurat ca am venit...apoi am vb despre vreme, de autobus, ea mai izbucnea in ras, eu ii zambeam...a fost prima data cand am intrat in contact cu vreunul din ei, in rest sunt observatoare :).
Si ca sa iti raspund la subiect...gandeam si eu ca tine cand eram in Ro, acolo nu as fi vrut sa am(doamne fereste!) un copil cu defecte, idiferent de care...aici e mai usor insa(nu ca acum mi-as dori...). Si pentru familie si pentru ei...Au univesrul lor si cei din jur inteleg asta...
Trimiteți un comentariu