duminică, 15 martie 2009

aventura in insula mare a brailei


Aventura in Insula Mare a Brailei, sau cat de mult poate sa valoreze o sticla de palinca.
Prin vara lui 2000 am fost la pescuit cu un prieten in Insula Mare a Brailei. A fost un august ciudat. Zile intregi ploua, apoi aparea soarele pentru o zi sau doua, si iar ploua, dar nu torential, ci mocaneste, vreme numai buna de somn si injurat prin fermoarul cortului. Am prins o fereastra de cateva zile bune, ne-am incarcat calabalacul intr-un 4 x 4, cu tot cu Zodiacul pus deasupra pe capota, si am plecat spre Braila. Am ajuns dupa pranz, ne-am imbarcat pe bac si am trecut dincolo.
Dunarea, pe cat e de frumoasa, fascinanta, pe atat e de capricioasa, mai ales cand ploua in amonte. Aduna toate apele continentului, se umfla peste diguri, urca malurile si inunda lunci si campii pana departe. Atunci l-am inteles pe prietenul cu care eram, cand mi-a spus, cu kilometri inainte de a ajunge la Dunare: “Vezi canalul acela de irigatii ? Pe cat punem pariu ca gasim stiuca si oblete ?”.

Am traversat Dunarea, am urcat pe dig si am luat-o spre sud, pe bratul Borcea, spre rampele de incarcare. Acolo trageau barjele cu cereale, si tot acolo auzisem noi ca ar sta salaul la umbra. Digul este un val de pamant batatorit, inalt de vreo 10 m, care se intinde pe zeci de kilometri, inconjurand practic intreaga insula, ferind partial culturile de inundatiile de primavara. E un fel de sosea de pamant, pe care, nu va mint, poti atinge si 100 km/h. Cu mare atentie insa, pentru ca din loc in loc apar santuri imense, sapate de apa ce se scurge in Dunare. Era sa intram intr-unul.





Natura e superba. Nu va pot descrie senzatia pe care am avut-o, incercand sa cuprind cu privirea imensitatea campurilor cultivate, perdelele de stuf unduindu-se in bataia vantului, si Dunarea curgand molcoma printre salcii. Egrete treceau in zbor pe deasupra si planau lin in vreun ochi de apa. Starci cenusii stateau impietriti pe o craca de salcie aplecata in asteptarea unui pestisor neatent. Sus in inaltul cerului albastru, un erete dadea rotocolale. In aer plutea o atmosfera apasatoare de vara fierbinte si abur ridicat din balti.
Peste era, slava Domnului ! In fiecare balta, chiar si una de pe marginea drumului, gaseai caras, rosioara, oblete, biban. Parca crescusera din pamant, odata cu ploaia. Povestea isi are si un adevar. Primavara, cand fluviul se revarsa, pestele isi depune icrele la apa mica, si apoi la urmatoarea inundatie revine in matca.



Am campat langa o rampa de incarcare, pe o limba de pamant ce coboara lin spre Dunare. Intre dig si noi, intr-un canal semiinundat, un palc de mesteceni tremura uosor in bataia vantului. Primele doua zile au fost superbe. Cativa nori razleti pe cerul albastru ne-au facut sa zambim. Soarele ardea cam prea tare. Am aruncat unditele, lansetele, insa pestele nu prea tragea. Am dat si la apa adanca, dar degeaba. Cate un caras mai musca, dar in rest nimic. Or fi simtit ceva. Ne-am mutat cu unditele in canale. Aici n-a mai fost nici o problema, carasul, obletele, bibanul soare, trageau instantaneu. Singurul inconvenient era ca erau mici, puiet numa' bun de prajit cu mujdei. Mmmm, sa nu salivati. A fost frumos.
In dupa-amaiaza celei de-a treia zi, a inceput sa ploua. Mai intai molcom, apoi torential. Impreuna cu prietenul meu am intrat in corturi, cu speranta ca va trece repede. Nu a trecut nici in ziua urmatoare. S-a mai domolit nitel spre seara, intr-o ploaie mocaneasca. Am scos un cap prin fermoar si am privit Dunarea. Se umflase putin. Am bombanit ceva si m-am culcat la loc. Rau am facut. Spre dimineata limba de pamant se transformase intr-o mica insula, cu o masina, doua corturi si tot atatia tampiti in varful ei. Noroi cat cuprinde. Incaltarile nu-si mai aveau rostul, asa ca ne-am descaltat. Noroiul ne-a cuprins picioarele. Era placut si cald, dar nu aveam timp de distractie. Dunarea se umfla cu fiecare ora. Am facut bagajele, am incarcat rapid masina, barca am legat-o pe capota si voinici am incercat sa urcam digul. Vise de "Discovery". Masina a ramas pur si simplu pe burta, cu rotile invartindu-se in gol. Troliu aveam, dar nu aveam de ce sa-l prindem. Pe dig nu era nici un pom. Am coborat si am inceput sa imping, sa bag craci sub roti, dar degeaba. Eram in namol pana dincolo de genunchi. Noroiul aruncat de roti, m-a facut negru pana in crestet. Va imaginati cum aratam. Toate eforturile au fost in zadar. Incepuse din nou sa ploua. Ce ne facem acum ? Prietenului meu ii tresare o idee: "Lipovenii !". Mi-am adus aminte ca la plecare, luasem special cu noi cateva sticle de palinca, tocmai pentru situatii de criza. Chiar mi-am adus aminte de vorba lui: “Nu pleci in Delta fara palinca !”. El mai fusese si ii cunostea valoarea. Am sarit, am scotocit prin bagaje, am luat o sticla si am plecat prin ploaie si noroi pana la ferma din apropiere. Am deschis usa. Erau la masa. Mi-au aruncat o privire dispretuitoare, cu un suras in coltul gurii, asa cum niste “gauchos” o arunca unui “gringo”. Nu i-am lasat sa savureze momentul si am rostit fraza magica: "Dau doi litri de palinca celui care ma scoate !". Parca rostisem "Sessam deschide-te !" Odata rasari soarele pe fetele lor, iar in gura, pesemne ca le ploua mai abitir ca afara. Imediat au sarit patru lipoveni blonzi pe un tractor. Cand ma vazu prietenul, parca veneam de la razboi calare pe tancul sovietic. In zece minute am iesit pe dig. Am dat sticla promisa si ne-am strans mainile. Pe fetele noastre numai dintii albi se mai vedeau. Scpasem.

Fotografiile sunt luate de aici: www.flickr.com - mihnea boiangiu / www.flickr.com - mares ionut

2 comentarii:

avon spunea...

...amintiri cu peripetii, dar frumoase totusi, pentru ca au avut un final fericit. :D

pheideas spunea...

Da, indeed ! :)))