Testamentul lui Adrian Paunescu

Testamentul lui Adrian Paunescu
Scrisoare către urmaşii mei
de Adrian Paunescu
21/06/2010
Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.
Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare. Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.
Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit, surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.
Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece. La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie? Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele. Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti. Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată. În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului.
După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie! Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge.

Eu nu am sa ma fac bine niciodata,
Mereu voi suferi de-o boala grea,
Simtindu-mi constiinta vinovata,
Ca nu e totul gata-n tara mea.
Puteti sa ma-ntrebati: - Ce vrei, baiete ?
In treburile mari de ce te bagi ?
Am sa raspund milos si pe-ndelete:
Eu stiu ca imi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.
Mi-am investit si nervi si timp si viata,
In drumul car m-a ademenit,
Si-am acceptat sa dorm pe copci de gheata,
Si sa traiesc pe muchie de cutit.
Puteam sa-mi fac in alte parti avere,
Puteam sa fiu un bun european,
Puteam sa ma inscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.
Puteam sa am un os cum au toti servii,
Sa-l rod meschin si fara de idei,
Dar epocii eu i-am cedat toti nervii
Si ea nu-mi da nici drogurile ei.
Eu sunt bolnav de Dumneavoastra, Tara,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastra, Neam,
Nu e-nauntru hiba, ci afara,
Traiam un veac labil daca eram.
N-am dreptul la o mare suferinta ?
Nu-mi dati cartela nici pentru prapad ?
Ei bine-atunci in mine ia fiinta,
Un neam pe care voie am sa-l vad.
Si n-am sa pot sa-ngadui niciodata,
Acestui trup, nelegiuit al meu,
Sa-nvete nebunia blestemata
De a-i fi usor cand tarii ii e greu.
Ca fluturele parasind omida,
Cand vine peste toti o clipa grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida
Desi putea zbura,daca voia.
N-aveti la dumnevoastra-n farmacie,
Medicamente, boala sa-mi luati,
Un singur leac imi trebuieste mie:
Sa-i pot vedea pe ceilalti vindecati.
Aceasta boala e o boala rara,
Aceasta boala e o boala grea,
Aceasta boala se numeste Tara,
Si leacul este ea si numai ea.

N.R. Dar vitei nu-i pasa de profunzimea celor scrise. Ea nu vede dincolo de pajiste, ca o paste abatorul. E multumita cu firul de iarba rar si se va multumi si cu mai putin. Paunescu ? "Cine p... a fost si asta ? Ah, da, comunistul ala ?". Atat stie si nu-i trebuie mai mult ! Va aduceti aminte cand i-au atarnat in '90 capul de porc la poarta ? Ce-a spus si a facut, o intereseaza mai putin. Unele vite mai stilate au varsat o lacrima cand a trecut in nefiinta. Ca asa e obiceiul pe la noi, sa-i para rau cand omul nu mai e, si sa regrete ca nu a facut mai multe. Ma intreb, daca maine Paunescu ar invia, cate regrete vor fi onorate ? Sunt absolut convins ca niciunul ! "Pai n-ai zis ca iti pare rau ca nu ai facut ? Uite, acum ai sansa sa faci. A, pai am zis atunci, azi e alta zi ...". Ma mai intreb, cati din cei care i-au plans pe sicriu, se vor trezi ? Nimeni, pentu ca vita este prea ocupata cu "combinatiile" personale, sa mai aiba griji marete.
Suntem un popor fara cultura, fara identitate, la cheremul istoriei. Nimeni nu ne vrea raul si nu trebuie sa faca cel mai mic efort, pentru ca ne facem rau singuri.