Acum, la inceput de nou an, m-am gandit sa va impartasesc unul din gandurile mele, referitor la viata si la ce trebuie, si ce nu, sa facem. Si daca merita cu adevarat sa realizam ceva important, pentru noi, sau pentru ceilalti.
Din frageda tinerete am fost educat si apoi am invatat singur sa fac ce trebuie si cand trebuie. Am admirat modele si randuieli vechi, scrise sau nescrise, incercand sa le urmez intocmai, cu ilustrul gand al implinirii si multumirii de sine. Daca m-ati fi intrebat acum douazeci de ani, ce inseamna sa treci prin viata, v-as fi spus fara tagada: "Sa construiesti o piramida !". Hilar raspuns, avand in vedere ca habar nu avem nici astazi cine si cum a construit piramidele. Evident, in raspunsul meu faceam aluzie la a cladi ceva maret, care sa ramana in memoria celorlalti.
Dupa multi ani, inca imi pun intrebarea, ce merita sa facem cu adevarat in viata. Sa traim doar pentru multumirea personala si a celor apropiati, sau sa cutezam catre o multumire mai importanta, iar o parte din viata noastra sa o dedicam si semenilor nostri ? In istorie sunt multe exemple de personalitati care au lasat in urma lor ceva important, de la carti si descoperiri stiintifice, la ctitorit de scoli. Cati din acestia credeti ca si-au dedicat activitatea si viata doar multumirii personale ?
Am cunoscut un doctor, profesor universitar, care mi-a spus ca multumirea sa cea mai mare este sa vada pacientul sanatos. Apoi m-am intrebat, de ce salvamontisii isi risca viata ?
Si exemple pot fi destule, in care pasiunea si multumirea de sine se contopeste rareori cu interesul material.
Prin urmare, oare merita sa alocam timp si resurse si sa facem sacrificii pentru implinirea unui vis, a unei pasiuni, fie ea si nobile ? Merita sa-i luam pe cei vechi drept exemplu ? Si daca merita, pentru ce, sau pentru cine o facem ?
Am sa schitez doua raspunsuri:
1. Nu merita sa facem absolut nimic din ceea ce nu ne aduce un castig material imediat. Nu merita sa facem niciun sacrificiu pentru nimeni, pentru ca nimeni nu merita sacrificiul nostru. Oamenii sunt marunti, egoisti si nerecunoscatori. Nu au decat nevoi imediate si isi aduc aminte de tine, numai cand esti urmatorul pe lista, sau cand ii doare ... Cand nu le mai esti de folos, te arunca la cosul de gunoi, fara urma de regret. Nu trebuie decat sa-ti urmaresti propriul interes, fara sa te gandesti daca prin ceea ce faci aduci bine celor din jur. Nu merita sa faci cadouri sau sa ajuti pe cineva, la nevoie.
2. Merita, pentru ca asa vom ramane in memoria colectiva. Este altruist sa ajutam oamenii, sa daruim din putinul nostru, pentru ca zambetul lor si o mana stransa, pot valora uneori mai mult decat un sac cu bani. Oamenii sunt buni, recunoscatori si ne vor pomeni pururi ... in acatiste.
Va rog sa ma iertati, dar nu mai pot continua. Abia ma abtin sa nu rad in hohote. :)))
Astept si alte pareri despre impliniri, neimpliniri si ce conteaza cu adevarat in viata. Conteaza recunostinta semenilor ?
17 comentarii:
Ma strecor pe langa variantele tale de raspuns si consider ca fara indoiala merita sa alocam timp si resurse si sa facem sacrificii pentru implinirea unui vis, indiferent de natura lui.
In general, implinirea unui vis are legatura cu evolutia si implinirea personala. Ca uneori se intampla sa ramana in memoria unei colectivitati, in sens pozitiv sau negativ, este cu totul altceva si nu poate fi premeditat, decat daca visul in sine se reduce la dobandirea unei asa-zise recunoasteri...dar deja ne apropiem de paranoia si nu face subiectul discutiei.
Si obtinerea unei anumite situatii materiale poate fi un deziderat si nu vad de ce ar fi de condamnat.
Poate ar fi interesant sa lansezi provocator intrebarea "Care este cel mai mare vis al tau?" sa vedem cine si ce raspunde.Sunt sigura ca visele vor fi cat se poate de colorate si de marimi diverse, proiectii perfecte a scarii proprii de valori.
PS. Ce fain e sa fii vesel! :)
@Gabriela, tu spui ca ar trebui sa ne urmam "legenda personala", indiferent daca vom obtine recunostinta celor din jur, doar pentru multumirea propriului ego sau buzunar. Este un punct de vedere putin protectiv. :)
Intresanta intrebarea ta, dar o prefer mai la urma. :) Astept si alte pareri. :)
Din punctul meu de vedere cel mai bine este sa te pui pe tine primul, niciodata pe nimeni sau nimic inaintea ta. Si daca ceea ce faci pentru tine in cursul tau firesc pe care il urmezi ajunge sa fie si ceva maret care ulterior sa fie recunoscut... (nu continui ca ma apuca si pe mine rasul pe urma :))... cu atat mai bine. Important e ca sensul sa fie: pentru ca asta ma face pe mine fericit si asa simt ca vreau sa-mi traiesc viata. Sa nu uitam ca si acei oameni pe care am ajuns sa-i recunoastem ca etalon, fie in stiinta, arta sau ce-o fi, asi-au dedicat viata acelor lucruri pentru ca nu puteau trai fara ele, ala era sensul pentru ei.
Cred ca cel mai important lucru este drumul spre indeplinirea unui anumit vis, la mine de fiecare data la final oricat de mic sau mare a fost visul,imi dadeam seama ca nu asta imi doream de fapt... stau si ma gandesc daca este bine sau nu sa ai tot timpul "vise", cel mai mult ma bucur de toate lucrurile spontane, sunt singurele care au gust, in cazul meu, acum depinde de fiecare ce isi doreste, fiecare cu reteta lui :)
La cererea cititorilor, am completat postarea initiala cu detalii privind ce anume conteaza in viata si pentru cine merita sa ne dedicam. Si daca ... :)
În primul rând, mi se pare o vanitate ieftină să-ţi pui problema să faci ceva, să "clădeşti" ceva, indiferent despre ce ar fi vorba, pentru a rămâne în memoria celorlalţi. În plus, dacă toţi oamenii de pe pământul ăsta ar avea numai vise măreţe, şi-ar dori numai "împliniri" la scară mare, cred că omenirea ar trăi o mare dramă :)
Există oameni ale căror vise au ca obiect ceva măreţ, util şi care va însemna un bine adus omenirii şi oameni ale căror vise au în prim plan un cerc mai restrâns de "beneficiari" ai binelui, respectiv pe cei apropiaţi. Primii, este deja cunoscut, vor face bine omenirii sacrificându-i aproape în mod constant pe cei apropiaţi, ceea ce înseamnă că, dacă şi ceilalţi ar gândi la fel, de fapt omenirea ar trăi un mare progres în n domenii, mai puţin al apropierii dintre oameni...motiv pentru care există şi ceilalţi, "oamenii de rând" care se mulţumesc cu a avea efecte benefice asupra celor apropiaţi, dar care menţin astfel echilibrul :)
Din păcate, mai există şi cei pe care nu-i interesează binele nimănui, decât cel propriu, şi cei care-şi doresc a face bine din vanitatea de a rămâne în memoria celorlalţi...Puţini, chiar şi dintre "cei vechi", care au făcut genul acela de bine "măreţ", atinşi de aripa gloriei, nu au avut tentaţia de a vedea binele doar ca şi "succes personal".
Cred că un om trebuie apreciat şi respecta pentru că face bine altora, indiferent la ce scară face acest bine...pic cu pic se face balta şi, fără oamenii care se rezumă la binele celor apropiaţi, nu ar exista şi nu ar fi educaţi corespunzător nici puţinii care reuşesc un bine măreţ.
@Ioana Mitrache, exceptand virguele, iti dau dreptate intru-totul. Este bine sa avem vise, deziderate, insa sa nu atinga absurdul. Pana la urma fericirea vine din satisfactii marunte, traite clipa de clipa. Si mai e ceva important, sa nu ne fixam de la inceput un obiectiv anume, pentru ca este posibil ca pasionati de atingerea lui, sa pierdem esenta. Si daca in obiectiv intra si oamenii, este posibil ca la final sa nu mai gasim "cumparatori". :) Aceasta este o viziune mai "comerciala" asupra subiectului. :)))
@rontiki, vanitate ieftina, sau nu, la un moment dat iti pui intrebari ca: "de ce ?" sau "pentu ce ?". Nu putem trai (ma rog, unii dintre noi), precum o corabie navigand pe mari, fara o destinatie. Probabil nu ai trait inca emotia recunostintei oamenilor. Sau daca ai trait-o, nu cred ca nu ai simtit ca valoarea gestului tau nu se putea masura in bani.
Daca ne propunem ca scop in viata multumirea celorlalti, nu cred ca este cel mai corect spus. Cred ca scopul vine pe urma, pe masura ce realizam importanta faptelor noastre. Suntem oameni doar. Nu ne masuram cu Iisus. Numai el a avut ca scop semanarea iubirii in sufletele oamenilor.:)
Medicul a realizat menirea sa de a alina suferinta, nu de pe bancile facultatii, ci dupa ce s-a confruntat cu importanta actului medical si cu bolnavii.
Deducatia ta ca uneori este posibil sa ne dorim sa facem bine, dintr-un exces de vanitate -( i-as spune vanitate juvenila ), probabil ca este datorat modelelor pe care le intalnim in viata. Se intampla sa citim despre vietile unor oameni mari, un exemplu este Albert Schweitzer, si sa ne dorim sa fim ca ei.
Dar de ce ii uitam pe sfinti ? Sau pe oamenii simpli, care au simtit ca menirea lor este sa imbrace strana monahala. Sa renunte la beneficiile civilizatiei si sa traiasca in putin. Si apoi sa daruiasca din putinul lor celor in suferinta.
Uneori in incercarea noastra de a cuprinde detaliul, scapam esenta. :)
Exact despre a nu urmări nici un fel de câştig, nici măcar recunoştinţa, vorbeam...Şi de ce? Pentru că nu văd de ce nu...de ce să nu urmăreşti să faci bine pur şi simplu, fără a vrea decât ca cel/cei cărora le-ai făcut bine să fie mai fericiţi sau măcar mai liniştiţi...
Am simţit emoţia recunoştinţei multor oameni, dar m-a mişcat mai mult ce-au simţit oamenii aceia prin binele primit, faptul că s-au simţit mai veseli, mai liniştiţi, mai fericiţi decât recunoştinţa la adresa mea.
Credeam că s-a înţeles din primul comentariu la ce fel de a oferi, a face bine m-am referit.
@rontziki, acum am inteles mai bine, la ce bine te-ai referit. Chestia cu vanitatea ieftina n-am prea inteles-o. :))) Si n-a pomenit nimeni de vreo "vanatoare de recunostinte". :)) Or fi si asemenea "vanatori", insa mi se pare o tampenie si infatuare. (cred ca la asta te-ai referit .. scuze).
E ceva ce se simte si te marcheaza profund. Suficient de profund incat sa-ti intoarca viata la un moment dat. Nu de la inceput, desigur.
@rontziki, ai dreptate, mi-aduc aminte din istorie, ca au fost oameni mari, care s-au imbatat cu recunostinta oamenilor, si pe urma s-au vazut Dumnezeu. Unii au fost dictatori, altii fauritori de bombe. :)
Un subiect si o dezbatere, crezuta de mine extrem de interesanta, se pare ca nu intereseaza mai pe nimeni. Prin urmare, trag concluzia ca lumea e prea ocupata de cotidian, ca sa se mai gandeasca la viitor si esente. :)
Eu zic ca ar fi bine daca am cauta o cale de mijloc.
Trebuie sa te gandesti si la tine nu numai la ceilalti.
Merita sa faci sacrificii pentru altii dar nu trebuie sa exagerezi si sa uiti de tine si de nevoile tale.
Cand ceea ce faci, faci cu pasiune, si putem lua ca exemple : profesia de medic sau oricare alta, inevitabil vei face si sacrificii. Stiu pe unii care s-au gandit numai la ei, si la multumirea ca daruiesc ceva societatii, in schimb si-au neglijat familia.
Prin urmare, viata este un etern balans intre satisfactie si sacrificiu.
Eu personal nu agreez ideea de sacrificiu. Consider ca fiecare face alegeri...si alege ceea ce e mai important pentru el. Sacrificiul ar insemna sa renunti la ceea ce iti doresti mai mult...iar asta nu cred ca poate sa-ti aduca adevarate satisfactii. Intr-adevar putem sa ne dorim mai multe lucruri..iar implinirea unuia sa insemna renuntarea la altceva..dar prefer sa spun ca alegem ceea ce ne aduce o satisfactie mai mare decat ca facem sacrificii.
@fly2sky, ma refer la acel sacrificiu inconstient, pe care il descoperi cand e prea tarziu, de genul copilului care la 18 ani iti pleaca de acasa. De ce ? Pentru ca nu ai fost langa el cand a cautat intrebari.
Bine spus in cazul acesta sacrificiu "inconstient". Ca si cum accepti sa platesti un pret pentru ceva...dar nu stii dinainte pretul. Oare pentru tot ce e bun si frumos trebuie sa platesti un pret?
Trimiteți un comentariu