iubirea se invata !

Iubirea se invata ca orice pe lumea asta. Probabil ca veti zambi si veti spune ca iubirea se simte, este acel ceva ce iti da aripi, fluturi in stomac. Nu va contrazic. In esenta asa si este, dar as vrea sa trec dincolo de esente si hormoni. Si nu as face-o, daca n-as vedea in jur atatea aripi frante de alte sentimente, care nu au legatura cu puritatea dragostei.

Iubirea se cladeste, fie ca un zid trainic de piatra, fie ca un castel din carti de joc. Sa stii sa constuiesti trainic este o arta care se invata. Cei care nu vor sa invete se numesc egoisti, iar cei care vor, se numesc simplu: indragostiti. Am auzit de multe ori ca iubirea dispare dupa trei, cinci ani. Fals ! Iubirea se transforma, dar ca s-o transformi, trebuie sa stii cum. Unii iubesc superfical, limitand-se la aspectul vizual sau hormonal, altii iubesc profund, construindu-si iubirea indeosebi pe particularitati ale partenerului, care nu se altereaza in timp. Si nu se vad usor.
Intr-un fel iubesti la 20 de ani si in alt fel la 40. Iubirea de adolescent, iertati comparatia, este ca un manz naravas, scapat din herghelie, aleargand ca bezmeticul, si peste o ora il vezi intepenit cu limba scoasa in vreun gard de maracini. Smile! Iubirea tarzie este ca un cal batran si viguros, care isi urmeaza constant, cu pasi masurati drumul, manat de dorul de casa. Dar si un manz tanar poate deveni un cal batran si intelept, daca invata cum.
La tinerete suntem naivi si fara experienta. Iubim patimas si suferim pe masura, construind portretul partenerului perfect cu propria imaginatie. La varste mai inaintate suntem ceva mai intelepti, si nu facem urmatorul pas pana nu masuram inainte. Asta la prima vedere, pentru ca am intalnit si oameni cu maturitatea unui adolescent la 40 de ani, care au lipsit la cursul despre iubire. Smile! Da, iubirea se invata, dar nu la scoala sau din cine stie ce curs, ci la scoala vietii, si poti s-o inveti numai in doi. Important e sa stii cum si mai ales, sa vrei sa inveti !
Aduceti-va aminte de prima dragoste. Era acea dragoste interioara, o explozie de hormoni care facea mintea sa zboare si inima sa pulseze. Ce frumos era ! Smile! Atunci iubeam doar ce vedeam. Apoi am crescut si am inceput sa asociem, sa cautam tipare cunoscute, vazute in familie sau in jur. Deja stiam ce ne place. Mai erau si hormonii, dar de ei nu scapam niciodata si ca atare, nu vreau sa insist.
Cei superficiali privesc iubirea ca pe ceva suficient. Multi asteapta de la partener sa faca primul pas, si al doilea si al treilea .. s.a.m.dp. Si cand celalalt a obosit, spun: " Nu ma mai iubeste ! ". Stupid, nu ?
...
Din nefericire, barbatii vin de pe Marte, iar femeile de pe Venus. Suntem doua "subspecii" distincte si incompatibile, dar care au nevoie una de cealalta pentru a zamisli samanta vietii. Iar pentru acest lucru, este necesar sa se inteleaga, sa convietuiasca. In prima noastra familie, avem tiparele cunoscute: mama, tata si rudele apropiate. Iar cand acestea lipsesc, cautam modele in alte parti, uneori nu unde trebuie. Pana la 14 ani invatam "ca asa trebuie, asa e bine sa ...". Imaginati-va ce viziune va avea un copil/adolescent despre relatia cu o femeie/barbat, intr-o familie in care tatal isi iubeste nevasta, asa cum un stapan isi iubeste sclava. Am intalnit cazuri in care tatal isi invata fiul ca femeia este buna de cratita, ca trebuie sa fie supusa, ascultatoare, ca nu are multi neuroni, ca trebuie sa-i tolereze chefurile cu prietenii si escapadele amoroase, ca este buna sa indeplineasca dorintele barbatului, sa nu-si caute nevasta mai desteapta decat el, si eventual, s-o si pocneasca cand cuteaza sa ridice privirea. Iar mama isi invata fiica sa asculte, sa fie supusa, sa profite si sa speculeze orgoliul masculin, spre implinirea visurilor materiale, sa fie oricand disponibila pentru sex, chiar daca vine seara beat crita, sa accepte violenta ca pe ceva absolut normal, sa accepte o amanta, sa-si caute barbat cu bani si statut etc. Acesta este conceptul/tiparul de iubire si afectiune cu care pleaca un adolescent dintr-o asemenea familie. In urma cu 100 de ani, acesta era modelul de familie ideal. Fetele erau educate la pension sa traiasca in umbra barbatului. Pentru ce ? Pentru bani si alte avantaje materiale desigur. Afectiune, devotament, fidelitate ? Aceste sentimente erau impinse catre planuri secunde, cu statut de "neconstructiv". Smile!
Ma intreb, cati barbati, in adancul prejudecatilor lor, accepta femeia ca partener egal si sunt dispusi sa renunte la avantajul fizic in detrimentul celui mental ?

Asimov spunea: "Violenta reprezinta ultimul refugiu al incompetentului".

Am intalnit si familii in care parintii se iubesc si isi exprima fatis afectiunea. Copiii primesc o educatie bazata pe norme morale si bune maniere, invata sa-si cultive si exprime sentimentele, ca oamenii sunt egali indiferent de sex, religie, rasa, natie sau altele si ca singurele moduri acceptabile de departajare sunt cultura si informatia, dobandite cu truda mintii. Iar baietii invata de la tati, prin puterea exemplului, ca o femeie trebuie protejata si iubita pentru calitatile sale.
Am dat doua exemple opuse, din pacate, cu pondere diferita in societate.
Primul tipar este unul traditoinal, arhaic, iar celalalt, unul modern. In societate se da o lupta tacita si temporala intre cele doua modele. Cel modern presupune un mod de abordare libertin, bazat pe analiza si afectiune, si pe un permanent feedback intre cauza si efect. Cel arhaic, face apel la instinct. In tarile dezvotate, procesul de tranzitie de la traditional la modern a inceput cu aproximativ 150 de ani in urma. La noi, ca si in restul rasaritean, el se afla la jumatate si va mai dura, dupa parerea mea, inca 50 de ani.