Dragã Emile,
Te rog sã crezi în nestrãmutata mea prietenie. Vorbesc mereu tinerei generaţii despre tine, în aceastã vorbire împletindu-se admiraţia nelimitatã pentru strãlucirea ta, cu dragostea fraternã. Mi-aduc aminte de o întâmplare din închisoare. Mi s-a cerut sã te atac în scris, acest lucru având o deosebitã importanţã la eliberarea mea. Am refuzat în aceşti termeni: prefer sã mor în închisoare, decât sã atac un amic sacru şi ilustru! Am gândit şi simţit ca tine de-a lungul vieţii mele.
Deosebirea între mine şi tine a constat în refuzul meu de a practica sinceritatea totalã, fiindcã am vrut sã devin legiuitor şi sã mã bucur de admiraţia mulţimii stupide. Am procedat ca acei cabotini care cerşesc aplauze la galerie. Sunt trist şi neconsolat. Drama fãrã ieşire a timpului nostru se cheamã democratizare. A fost lichidatã barbaria. Cirezile din stepa ruseascã s-au îmbolnãvit de iluminism. Ele aspirã sã citeascã algebric fulgerele. Au poftã sã negocieze, nu sã distrugã. Şiretenie primitivã convertitã în mesianism. Neputinţã. Ce greaţã! Ce frumos ar arãta şi ce regenerator ar fi un cuceritor de tipul lui Gengis-Khan, care ar intra în oraşele din Occident şi dupã fiecare ispravã în stilul lui s-ar retrage în bivuac.
Tu eşti singura imagine purã în memoria mea, aşa de încãrcatã de erori, de neputinţe şi de înfrângeri. Cea mai sinistrã înfrângere a fost fructul amar al unei confuzii, cãreia i-a cãzut victimã şi gloriosul bãtrân Iuliu Maniu: am confundat negustorul occidental şi pe cel american cu cavalerul de spadã, deşi ar fi ştiut, teoretic, cã acest negustor a înlocuit onoarea cu creditul. Ciorchinele de erori din memoria mea mã otrãvesc cu regrete inutile. Trecutul încãrcat de impuritãţi, de neputinţe şi de eşecuri, şi viitorul purtãtor de moarte, mi-au revelat un lucru: venim de nicãieri şi mergem spre nicãieri. Totuşi, n-am reuşit sã mã detaşez de murdãria acestei lumi care, în fond, nu reprezintã nimic.
Aş vrea sã te mai vãd o datã, înainte de a muri, într-un pustiu, nu în Occidentul în care trãieşti tu, fiindcã pute a hoit. Am o rugãminte: sã-mi trimiţi, prin amabilul aducãtor al acestei scrisori, un pachet cu tot ce-ai scris în Franţa. Tu ştii cã eu sunt un cititor serios. În rest, obosealã şi dezgust. Sau, cum spune inspirat, în „Melancolia" lui, poetul lacrimogen:
„Asta e tot ce-mi rãmâne:
Silã de ziua de azi,
Şi teamã de ziua de mâine."
Cu aceeaşi dragoste şi cu nestrãmutatã prietenie,
Petre Ţuţea
Bucureşti, 7 iulie 1974
Cirezile din stepa au plecat demult. A ramas ceva in locul lor ? Poate patternul specific acestei natii, de a trai doar pentru sine, intr-o perpetua frica de ziua de maine. Iata un extras dintr-un eseu mai vechi despre fericire : Romanul a fost intotdeauna sarac. Bogatia a fost si va fi specifica popoarelor care au avut tihna sa-si numere avutia, sa-si decanteze valorile. Nu poti pretinde bogatie, spirituala sau materiala, unui popor fara identitate, care a fost mentinut de istorie si interese in mediocritate si la limita supravietuirii. Pentru roman fericirea va ramane pururi un deziderat greu de atins. Pentru el, fericirea trebuie sa fie multa si sa aiba eticheta in limba straina. I s-a intiparit in minte ca "cineva" va veni sa-l salveze, sa-l scoale, sa-l "destepte". Tiparul il vedem mai ales pe buzele guvernanilor - "Sa urmam modelul suedez ...". Cum spuneam, frica de asumare, de original, adica mediocritate. Putini inteleg, dar fericirea nu este o stare individuala, cum pare la prima vedere. Fericirea depinde in mare masura de colectiv, de relatiile interumane, de modul in care colectivul poate gestiona o stare de criza si cum prin atitudine poate proteja individul. Ei bine, asta lipseste romanului: constiinta colectiva. El isi va privi intotdeuna vecinul cu invidie si va exclama in palma: "Ia uite-al dracu' ce si-a luat !". Va dau un simplu exemplu. Un sat pierdut intre dealurile Moldovei. Drumuri desfundate si lipsa facilitatilor. Oamenii sunt nefericiti ca salvarea nu poate sa ajunga la ei, copiii nu se pot duce la scoala, nu au apa curenta, iar inundatiile fac ravagii in fiecare primavara. Dar nu am vazut suflarea satului adunata la sfat si punand mana pe lopeti si tarnacoape, fecare cu ce are, un tractor, o caruta, sa amenajeze drumul, sa sape canal de drenare, sa faca diguri, sa-si traga apa curenta. Nu, asa ceva n-o sa vedem niciodata ! Vor astepta ca altcineva sa le dea degeaba si se vor ruga la D-zeu sa-i fereasca de necazuri. O fac de sute de ani si asa vor face si de-acum incolo. Asta numesc eu mediocritate. O stare generala, specifica unei civilizatii rurale fara identitate.
Inchei cu vorbele ilustrului ... "Am suferit treisprezece ani in temnita pentru un popor de idioti !"
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu