În Ziua Moşilor de Iarnă

Am gasit intamplator pe blogul Mirelei o "nestemata a sufletului" ...

Ceasornicul s-a oprit la jumătatea orei, pauză de linişte.
Mâinile conturau ideile ignorând ţârâitul telefonului.
În hol era frig şi pe cărări erau munţi de zăpadă.
Venisem din oraşul spre care mergeau, în convoi, bunicii
să ducă nepoţilor, sarmale şi lumânări aprinse de Moşi.
Cănile cu vin le lăsaseră la poarta cimitirului
de sufletul morţilor neştiuţi şi plecaţi fără lumânare din lume.

Realizez cât de mult zgomot fac uneori oamenii.
Ideile tremură-n maini precum cercuri rotitoare de ape.
Unde te duci, ţâncule, aşa plin de promoroacă?
Ai canon să faci cărări pentru florile de gheaţă ?
Ai grijă să nu tulburi zborul îngerilor de la sfatul cu Moşii de Iarnă!

Mă duc să mă rog pentru mama şi fratele meu!
Sunt în spital “la Italia”, fratele meu e bolnav.
Are mânecile hainelor lungi şi privire senină.
Mă înconvoaie-n suflet de milă,
ochii rotunzi
mari
albaştri
cât cerul exilat într-o cană de lut pictată cu grijă.

Mâinile se-ntorc obosite-n poală.
Aşa zăboveau femeile în clipele de linişte absolută
când pruncii dormeau stăpâni peste Ţara cu Vise.
Focul ardea în sobă, aburul pâinii învăluia oamenii toţi
în timpuri cu munţi de zăpadă printre care erau gulliveri
în ţări cu pitici,
cu elfi,
cu îngeri.

Cealaltă jumătate a orei o prefac în lumină.
Din gânduri ard lumânare.
În vechiul cimitir las morţilor, troiţă,
o farfurie şi o cană
să-si odihnească sufletele pe cărarea florilor de gheaţă
în Ziua Moşilor de Iarnă.