Teama si iubirea de Dumnezeu

Teama si iubirea de Dumnezeu

Inca un exemplu oferit noua de Pr. Th. Damian de la Institutul "Sf. Apostoli Petru şi Pavel" din New York, despre relatia noastra cu divinitatea, de cele mai multe ori in contradictie cu sfanta scriptura.

"Teama si iubirea de Dumnezeu in Vechiul Testament

Dumnezeu a dat expresie iubirii care-l caracterizeaza, aducand de la nefiinta la fiinta faptura umana pe care a inzestrat-o cu chipul Sau (Facere 1, 27).

Ca fruct al dragostei divine si chemat sa ramana pururea in comuniunea aceasta cu Creatorul sau, la adapostul dreptatii si al luminii, omul a fost destinat dobandirii unor inalte daruri care aveau menirea de a-l face sa progreseze in asemanarea cu Dumnezeu. Faptul ca Dumnezeu oferea omului aceasta posibilitate insemna asezarea de catre Dumnezeu a unei temelii pe care omul putea sa-si construiasca zidul desavarsirii sale. Mentinerea relatiei cu Dumnezeu presupunea activitate si conferea omului demnitatea suprema.

Desi chemat la o inalta treapta de existenta prin ramanerea in comuniune, omul il cunoaste pe Dumnezeu, isi cunoaste si conditia sa precum si natura legaturii intre el si Creatorul sau. In relatia cu omul, Dumnezeu isi evidentiaza autoritatea (Facere 2, 16), vorbeste imperativ - dar nu fara dragoste - aratandu-i calea pe care trebuie sa mearga si scopul pentru care trebuie sa-l urmeze.

Omul a fost inzestrat cu vointa libera care se manifesta numai in sfera binelui, deoarece raul inca nu intrase in lume. Liberul arbitru conferea omului personalitate, omul implinind o serie de porunci ale lui Dumnezeu (Facere 2, 20), fapt care-i conferea o si mai inalta vrednicie.

Omul isi stia conditia existentei, era constient de caracteristica legaturii cu Creatorul sau, al cunostea pe Acesta, traia in lumina Sa si nu se temea. In momentul savarsirii pacatului se produce ruptura dintre om si Dumnizeu, caderea din comuniune, in intunericul care i-a intunecat si cunostinta si in care a aparut teama (Facere 3, 10). In comuniunea cu Dumnezeu, omul fiind ferit de greseli nu se temea, dar cazand din ea se teme si se ascunde (Facere 3, 10).

Pacatul - ca o calcare cu stiinta a voii lui Dumnezeu - presupune in mod firesc o sanctiune pe care - desi cu frica - omul o asteapta fiind constient de incalcarea facuta. Omul vedea in Dumnezeu intruchiparea perfectiunii si cunoscandu-si conditia sa se stia dependent de Creator. Il iubea pentru perfectiunea Sa dar in aceasta iubire, pacatul lasa loc sentimentului de teama.

Faptul ca Dumnezeu porunceste face evident caracterul de dependenta in relatia om-Creator. Dumnezeu porunceste, omul indeplineste, si daca inainte de cadere porunca lui Dumnezeu avea darul de a confirma (atotputernicia Creatorului caruia omul trebuia sa-I multumeasca nestiind ce-i frica, dupa cadere, porunca lui Dumnezeu, pe langa rolul amintit mai include si amenintarea pentru neamplinirea ei, amenintare care in conditiile vietuirii in pacat provoca teama.

Daca inainte de cadere dragostea il conducea pe om pe calea desavarsirii, dupa caderea din comuniunea in dragoste, frica avea rolul de a orienta pe om spre Dumnezeu pe un drum ferit de greseli. In Vechiul Testament, Dumnezeu face interventii de amanunt in viata de toate zilele a poporului si in mod evident aseaza frica la baza relatiilor omului cu Sine, intretinand-o prin afirmarea repetata a insusirilor care formau pentru om idealul la care trebuia sa ajunga.

Inainte de cadere nu era necesar ca Dumnezeu sa faca aluzie la insusirile Sale, omul le cunoastea prea bine si ducea o viata conforma dorintei divine. Dupa cadere, cunostinta umana s-a intunecat si poporul uita mereu cine este Dumnezeu, de aceea Acesta, nevoind o pedeapsa continua, aminteste mereu de porunci : "Eu sunt Dumnezeu Atotputernic" (Facere 17, 1), adesea alaturand acestei afirmatii si pedeapsa pentru neimplinirea vointei divine si astfel numai gandul la atotputernicia Creatorului sa provoace in om frica in cazul calcarii poruncilor. Teama omului de Dumnezeu izvora din dragostea lui Dumnezeu pentru om.

Frica de Dumnezeu determina trairea vietii in evlavie, virtute si sfintenie ( De aceea, frica de Dumnezeu era numita nu numai inceputul intelepciunii (Ecleziast 1, 16; Ps. 90, 10), ci chiar plenitudinea ei (Ecleziast 1, 20) sau progresul si desavarsirea ei. Frica ii dadea omului constiinta inferioritatii in virtutea careia acesta se straduia sa placa Creatorului sau. Implinirea legii cu supunere era sanatatea sufleteasca a sa.

Dorind indreptarea, Dumnezeu se arata sever pentru orice gresala, da o sanctiune pentru ca omul sa nu se increada peste masura in bunavointa lui Dumnezeu si sa greseasca mereu. Frica il tinea pe om in dreptate. Adam pacatuieste, este sanctionat (Facere 3, 19) ; Cain pacatuieste, este pedepisit (Facere 4, 12). Pedeapsa trebuie sa intretina frica care putea produce pocainta (Facere 4, 13-14; 32, 10).

Cand Dumnezeu vorbeste, Avraam cade cu fata la pamant (Facere 17, 3). Teama de Dumnezeu genereaza credinta si supunerea. Cand Avraam se supune intru totul poruncii divine cu ocazia incercarii credintei sale, ingerul ai spune: "Acum am cunoscut ca te temi de Dumnezeu" (Facere 22, 12). De multe ori omul era iertat de o sanctiune pentru ca si mai mult sa respecte legea divina. Dragostea lui Dumnezeu se facea evidenta.

Pacatul a fost acela care a adus cu sine teama si rusinea. Adam se teme si se rusineaza de Creator si se ascunde (Facere 3, 10) ; Moisi, cand Dumnezeu i se arata in rugul de foc ce ardea si nu se mistuia, "isi acopere fata sa caci se temea sa priveasca pe Dumnezeu" (Iesire 3, 6). In nenumarate randuri, atunci cand vorbeste oamenilor, Dumnezeu se proclama Stapan pentru a-si mentine autoritatea si distanta (Iesire 19, 7). Legea Sa facea evidenta atat dreptatea, sfintenia si perfectiunea lui Dumnezeu cat si nedreptatea si pacatul omului.

In fata infinitei perfectiuni divine si a pacatului uman, omul era cuprins de frica. Aceasta il ajuta sa cunoasca cate ceva din adevarurile despre Dumnezeu . Puterea Creatorului se facea simtita in toate imprejurarile vietii poporului ales. Dar si dragostea, caci chiar frica instaurata in om si intretinuta de Dumnezeu era tocmai rod al dragostei divine in perioada de pregatire a poporului pentru primirea fagaduintelor.

Pentru orice ascultare exista o rasplata, cum pentru orice neascultare o pedeapsa, pentru ca in om sa se inradacineze temeinic principiul dreptatii actualizate la viata sa morala (Iesire 19, 5).

In epoca de pana la primirea legii scrise, frica de Dumnezeu a dat rezultate pozitive. Omul se straduia sa vietuiasca dupa placul lui Dumnezeu, era obisnuit cu repetatele interventii divine in viata sa, le astepta si stia sa vada in ele bunatatea si dragostea Creatorului. Rugaciunea de multumire si de lauda aparea in mod firesc pe buzele si in inima sa : "Acum am cunoscut si eu ca Domnul este mare peste toti dumnezeii" (Iesire 18, 11).

Pana la cunoasterea Decalogului, frica de Dumnezeu a avut un rol pregatitor pentru poporul de care pana atunci primise poruncile divine ca niste acte sporadice, care de acum avea sa se permanentizeze fiind temelie si andreptar al vietii. Aceasta permanentizare sporea caracterul de obligativitate al legii.

Dumnezeu mentioneaza binefacerile pe care le-a facut poporului, pentru ca acesta sa aiba un temei si mai mare sa se increada in atotputernicia divina in virtutea careia putea veni si pedeapsa in caz de neascultare. Dumnezeu se situeaza pe Sine in capul poruncilor Decalogului pentru a forma astfel centrul preocuparilor vietii omenesti. Legea ii intarea omului constiinta starii de pacatosenie in fata lui Dumnezeu. Ca suma a preceptelor vietii morale, a legii naturale, primind autoritatea expresa divina, cu regulile sale simple dar elevate continand o veritabila intelepciune si cunostinta a omului, Decalogul se cerea respectat intocmai . Dumnezeu isi intareste autoritatea nu numai prin cuvinte dar si prin semne : "Dupa ce a dat Dumnezeu legea, poporul a vazut muntele fumegand in fulgere si tunete si s-a dat inapoi si a stat departe temandu-se" (Iesire 20, 18). Frica taia indrazneala care ar fi produs o apropiere necuviincioasa a omului de Dumnezeu. Astfel se mentine distanta si respectul, concretizand sentimental absoluta dependenta a omului de Dumnezeu, frica inspira omagiul cel mai profund fata de Facatorul cerului si al pamantului .

Poporul ales era constient de nedreptatea sa inaintea lui Dumnezeu si se teme oricand de o eventuala pedeapsa, de aceea ai zice lui Moisi: "Vorbeste tu cu noi si noi vom asculta, dar Dumnezeu sa nu vorbeasca cu noi ca sa nu murim" (Facere 20, 19).

Prin frica Dumnezeu pune la incercare credinta poporului precum oarecand pe a lui Avraam. Frica cu diversele ei etape - a lui Israel in fata teofaniei de pe Sinai (Iesire 20, 18), a lui Moisi in fata rugului arzand (Iesire 3, 6), a lui Iacov dupa viziunea nocturna (Facere 28, 17) - avea rolul de a conduce pe om spre o credinta mai profunda in Dumnezeu . Credinta cu pazirea poruncilor generate de frica duceau la castigarea starii de dreptate care conferea omului vrednicia prieteniei cu Dumnezeu. "Cutezati ca Dumnezeu a venit la voi - zice Moisi - si va pune la incercare pentru ca frica Lui sa fie in voi ca sa nu gresiti (Iesire 20, 20).

Decalogul organizeaza viata morala a poporului, intareste autoritatea lui Dumnezeu, prin el, oamenii au un motiv in plus a se teme de Creator, Decalogul avand pentru ei - ca o noua obligatie ce era - darul de a-i tine mereu treji ca nu cumva nepazindu-l sa sufere. Legea si teama de a nu o calca, mai mult decat pana atunci, formau premiza ramanerii in unire cu Dumnezeu . Frica de Dumnezeu in perfectiunea ei nu este altceva decat viata religioasa si morala a sufletului.

Stabilitatea in frica de Dumnezeu ii completa omului tinuta sa morala . Amenintarile si sanctiunile care insoteau legea (Iesire 20, 5 ; 23, 21) pentru ca poruncile sa fie pazite u transmiteau omului prin intermediul fricii garantia ca el formeaza obiectul proniei divine (Ps. 103, 17). Teama de Dumnezeu genera si respectul fata de slujitorii sai (Iesire 34, 30), fapt care a contribuit la organizarea cultului adus Creatorului.

Aceasta tema ce porunca divina (Deuter. 6, 2) dovedeste ca insusi Dumnezeu voieste sa fie temut, caci in nenumarate locuri din Sf. Scriptura se declara ca este infricosator in judecatile Sale si ca este grozav lucru a cadea in mainile Dumnezeului celui viu .

Vietuind in conformitate cu acest sentiment si cu virtutile ce decurg din el, poporul capata garantia de a se bucura de favorurile divine (Deut. 10, 12).

In timpul de dupa primirea legii si pana la venirea Mantuitorului Hristos, Moisi a ramas ca un exemplu de ascultare fata de Dumnezeu. Insusi Dumnezeu il numea "robul Domnului" (Isus Sirah 1, 1-2). Notiunea facea evidenta atitudinea lui Moisi si justificarea acesteia fata de cel Atotputernic. Cand se autointitula astfel, Moisi nu facea altceva decat sa-si intareasca autoritatea in fata poporului. Era admirat si ascultat de popor pentru ca Dumnezeu l-a ales, invrednicindu-l de lucruri deosebite fata de ceilalti.

Temerea de Dumnezeu nu este despartita de bunatatea si dragostea divina. Ea avea totusi si rolul de a spori in om dragostea pentru Dumnezeu, de a umple sufletul de curaj, de speranta de a-l fortifica, de a-i darui incredere si bucurie (Prov. 14, 26; Eclez. 34, 16; Ps. 24, 14).

Desi poporul lui Israel de nenumarate ori se departase de vointa lui Dumnezeu, deoarece tot de atatea ori asi primise sanctiunea meritata, el se obisnuise sa traiasca in aceasta frica de Dumnezeu salvatoare si binefacatoare. In rugaciunea de la sfintirea templului, inaltata de Solomon se observa bine actualizarea fricii si roadele ei in viata oamenilor (3 Regi 8, 43) si alte popoare sunt invitate sa ia exemplul acestui mod de existenta.

Poruncile care trebuiau sa fie ascultate prin intermediul fricii fiind de origine divina si reglementand viata morala, atunci cand erau indeplinite, aveau drept consecinta ideala, organizarea vietii umane dupa planul divin. Traind astfel omul intelegea ratiunea unor restrictii si de aici intelepciunea (Iov 28, 28). Cultivarea temerii de Dumnezeu ducea la luminarea ratiunii (Ps. 110, 10) care era intunecata din cauza pacatului. Si cum fiecare om suferea de urmarile pacatului, fiecare trebuia sa aiba sentimentul temerii de Dumnezeu pentru ca prin el sa-si reechilibreze ratiunea (Eclez. 12, 13). Cand era in pacat mai ales, gandindu-se la infricosatoarea si dreapta judecata a Domnului, omul isi sporea teama de El ". Ascultarea de Creator implica prezenta fricii prin care omul ar fi putut sa traiasca in veci : "Anii celor fara de lege sunt putini, dar frica de Dumnezeu lungeste zilele omului" (Pilde 10, 27). Ferirea de rau este dovada unei intelepciuni care are la baza frica de Dumnezeu. Omul tine la darurile pe care le-a primit de la Creator si vrea sa le pastreze. In acest sens frica al ajuta la intelegerea si alegerea binelui (Pilde 14, 16). Desi ar putea sa para ca teama al coboara pe om in fata lui Dumnezeu pentru ca mentine intre om si Dumnezeu raporturi de ascultare si smerenie, din contra ea il ridica, il reabiliteaza, il umple de forta si viata, de belsug si bunastare pe plan material si spiritual, il fereste de nenorocire (Pilde 19, 23). Dupa caderea sa omul a avut in fata viata si moartea, apa si focul, dar a fost sfatuit sa aleaga viata ca sa traiasca (Deut. 30, 15).

A urma viata, a merge pe calea binelui, inseamna a nu savarsi raul, a nu-l dori : "Frica de Dumnezeu este urgisirea raului" (Pilde 8, 13). Acest dar al lui Dumnezeu este generator de pace si de sanatate (Sirari 1, 17) deci este in mod imperios necesar vietii trupesti si sufletesti. Cel ce este iubit de Dumnezeu primeste din belsug astfel de daruri si mereu omul se teme ca pentru pacatele sale sa nu fie exclus din aceasta dragoste divina, din cauza dreptatii dumnezeiesti, din aceasta dragoste din care se impartaseste de sfintenie si lumina. Temerea de Dumnezeu ca judecator fereste pe om de a cadea prada viciilor si-l ajuta sa-L cunoasca mai bine pe Creatorul sau , sa fie constient de rostul vietii sale, sa stie cui sa multumeasca pentru toate binefacerile primite (Pilde 2, 3-6).

Frica de Dumnezeu pe care o recomanda Sfanta Scriptura ca baza a unei vieti placute lui Dumnezeu prin desavarsirea vietii si a virtutilor nu este o frica care angajeaza spaima destructiva. Ea nu este frica pe care o au demonii icare cred si se cutremura (Iacov 2, 10) ,- nu este frica in care nu se vede decat dreptatea razbunatoare si precipitata pentru sufletul anfricosat in disperare. Ea este respectul fara margini care inspira ascultarea si cunostinta de Dumnezeu, gandirea la infinitele sale desavarsiri ziditoare de suflet pentru om . Teama pe care Dumnezeu o inspira omului din dragoste, trebuie sa-l duca pe om inspre dragostea de Dumnezeu.

Se observa in Vechiul Testament, in epoca de dupa primirea Legii ca Dumnezeu foloseste multe mijloace pentru a mentine treaza frica fata de Dansul. Daca pacatul duce la sanctiuni exemplare, virtutile duc la promisiuni prin care Dumnezeu se face si mai dorit de oameni (Levitic 18, 5 ; 28, 1-14). Porunca aspra era ea insasi un fel de amenintare. Amenintarea la randul ei sugera sanctiunea asa cum promisiunea, referirea la binefacerile date si anuntarea anumitor pretentii (Deut. 18, 13 ,- 5, 8- 9) facea sa transpara stimularea virtutilor. Dumnezeu fiind adevarat, cine nu traieste in acest adevar, nu va fi ocolit de mania cea dreapta si infricosatoare a Sa. In privinta indreptarii vietii, frica face adesea ceea ce nici dragostea nu poate face .

Intelepciunea nu are pret pe pamant (Iov 28), de aceea si frica cu toate virtutile ce decurg din ea este deosebit de pretioasa in intretinerea unor relatii autentice intre om si Dumnezeu, in desfasurarea unei autentice vietii morale asa cum reiese mai ales din cartea "intelepciunea lui Solomon". Prin intretinerea starii de frica, Dumnezeu nu desfiinteaza liberul arbitru al omului. In multe cazuri pacatul nu primeste o sanctiune imediata. In alte cazuri, oamenii buni sunt pedepsiti, iar cei rai iertati si aceasta pentru ca faptele bune savarsite sa nu-si piarda valoarea lor morala si pentru ca liberul arbitru sa nu fie desfiintat. Daca in toate cazurile Dumnezeu ar pedepsi imediat greseala facuta, atunci faptele bune s-ar face doar din frica si si-ar pierde din valoarea lor morala, iar liberul arbitru ar fi stirbit in esenta sa.

Din dragoste insa, in Vechiul Testament, Dumnezeu a procedat in foarte multe feluri pentru ca sa mentina pe om intru adevar pentru a-si putea desavarsi viata, pentru a fi mereu orientat spre Dansul. Temerea insuflata omului n-a stirbit cu nimic din bunatatea si dragostea divina pentru ca in nenumarate locuri in Vechiul Testament, Dumnezeu isi descopera intentiile Sale fata de popor in care se vede dragostea. Desi temerea de Dumnezeu era voita si ceruta de Acesta, totusi de multe ori insisi oamenii o cereau fiind constienti de darurile ce veneau prin ea (Pjs. 118, 120), deoarece necesitatea ei in viata cotidiana a omului era evidentiata de pacatul ce indeparta pe om de dorinta din legea divina.

Proorocii au propovaduit si ei frica de Dumnezeu punand in lumina caracterul, roadele, necesitatea ei, convingand ca prin aceasta oamenii simt prezenta dragostei divine in viata lor si sunt ajutati sa pastreze raporturi de iubire cu Dumnezeu.

Hristos intruchiparea dragostei si jertfelniciei noastre
Dragostea in general este o inclinatie a sufletului spre un bine cu care doreste sa se uneasca. Dragostea este dirijata de dorinta de a fi fericit, de a fi unit cu binele suprem . Cel mai inalt obiect al sufletului rational este Dumnezeu care singur poate fi voit pentru El insusi. Dumnezeu cuprinde in sine binele suprem si nimic in lume nu e bun decat atunci cand intr-un fel sau altul se raporteaza la Dumnezeu . Cata vreme omul prin structura creatiei sale este atat de legat de Dumnezeu este firesc ca toate actele si lucrurile sale sa fie raportate la Cel prin care-si pot capata o autentica valoare. Faptul ca Dumnezeu accepta acest lucru dovedeste dragostea Sa pentru faptura.

Dar a fi iubit de Dumnezeu implica a-L iubi la randul nostru. Iar dispozitia sufletului nostru de a se apropia de Dumnezeu intru iubire, nu este decat un alt aspect al dragostei cu care aceasta ne iubeste pe noi. Aceste doua fenomene nu exista alaturi, ci unul prin altul. Dragostea nu este ceva in afara de Dumnezeu pentru ca Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4, 8, 16) ; si pornind de la Dumnezeu ea nu este o virtute pentru altele, ci deasupra tuturor, este legatura lor, forma prin care celelalte virtuti isi gasesc expresie . Pentru a aduce la expresie concreta o virtute, pentru a o manifesta prin ceva superior, este nevoie de libertate si de vointa.

Studiind analitic dragostea se observa ca principala ei caracteristica este tendinta de asemanare intre cel ce iubeste si cel ce este iubit. Ea include toata gandirea si actiunea posesorului, de aceea atunci cand exista in mod autentic, subjuga totul, devenind adevarata, si unica viata a sufletului. Atunci cand dragostea este calauzita de un principiu supranatural, dispare orice primejdie de deviere de pe calea cea dreapta. Fara acest principiu, vointa care alimenteaza existenta dragostei, ar fi stirbita posibilitatea celei mai nobile realizari .

Prin dragoste omul realizeaza comuniunea cu Dumnezeu careia i-a fost destinat de la anceput si intr-o anumita masura participa la sfintenia lui Dumnezeu. Mai mult sau mai putin constient, mai incet sau mai repede, omul tinde spre amplinirea scopului cu care a fost creat - comuniunea cu Dumnezeu prin dobandirea asemanarii. Dragostea ofera omului posibilitatea de a se uni cu tipul sau primordial. De aceea dragostea este o imbinare intre munca deci vointa si libertate . Acestea intretin si sporesc dragostea, si dau viata si valoare. Daca vointa formeaza fundamentul dragostei, atunci Dumnezeu este telul si scopul ei, adica potrivirea ei cu divinitatea, conformarea la legea divina. In aceasta postura dragostea formeaza motivul central al moralitatii crestine. Si, deoarece dragostea deschide drumul dobandirii asemanarii prin intrarea in comuniune cu Creatorul, aceasta se realizeaza dar nu intr-un plan de egalitate ci in raporturi filiale.

Potrivit acestor inalte caracteristici, dragostea este singurul ideal al vietii care nu va trece, nu se va schimba, nu va fi intrerupt nici dupa moarte. Perspectiva dragostei este desavarsirea. A discuta insa despre ea inseamna a o analiza doar in aspectul ei de suprafata. Dragostea mai intai trebuie traita, experiata. Atunci ea schimba modul de viata iar puterea ei da indreptatire.

Din punct de vedere al idealului posibil, dragostea este infinita. Masura ei este a iubi fara masura, dar din punct de vedere practic uman, "nimic nu este mai mare decat a-ti da viata pentru prietenii tai" (Ioan 15, 13) 38.

In acelasi moment al concretizarii ei in sfera umorului, dragostea se face transparenta inefabilului imparatiei cerurilor, a biruirii raului, extazul frumusetii sale reflectand eterna frumusete divina.

Reintegrarea omului prin dragoste in comuniunea divina presupune acceptarea de catre divinitate a impacarii cu omul. Dragostea noastra pentru Dumnezeu nu este decat dovada persistentei fiintei divine in om, actualizata prin Iisus Hristos. Daca Mantuitorul este mijlocul transmiterii dragostei lui Dumnezeu pentru om, acelasi Mantuitor trebuie sa fie si mijlocul reintoarcerii dragostei pe acelasi drum de unde a plecat, aducand cu sine sufletul omenesc ca un castig al colaborarii vointei divine cu cea umana .

Fiind dragostea Tatalui aratata concret, Hristos este calea spre Tatal, spre comuniunea cu Dumnezeu in care ne sustine Duhul Sfant cel care aprinde si tine nestinsa iubirea in noi. In aceasta actiune mantuitoare credinta are un rol important, ea inflacareaza dragostea si in acelasi timp se face deplina si mai vie.

Venind de la Dumnezeu dragostea poarta in sine pecetea pacii. Si daca ea s-ar cumineca intregii lumi incoltind in sufletele tuturor oamenilor si i-ar strange pe toti ca intr-o legatura a desavarsirii atunci toate relele ar disparea. Insasi natura lucrurilor s-ar transforma. Lacrimile si tristetea dragostei sunt mai dulci decat obisnuitul ras si decat bucuria .

Vechiul Testament care a caracterizat relatia om-Dumnezeu prin frica a avut un rol bine determinat in privinta educarii omului pentru primirea dragostei depline a lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Este adevarat ca la inceput voia lui Dumnezeu se indeplinea din frica dar odata cu obisnuinta, intensitatea fricii dispare, lasand loc liber dragostei. Legea veche ca alinta intre popor si Dumneezu era deja o expresie a dragostei divine. Frica mantuitoare se mentine in sfera respectului iar respectul este la hotarele dragostei.

Daca in Vechiul Testament slava lui Dumnezeu manifesta de la o oarecare distanta mai mult puterea decat iubirea, in Noul Testament iubirea se manifesta de aproape . O consecventa in acest fel de manifestare a lui Dumnezeu fata de lume exista. In Vechiul Testament Dumnezeu dorea ca oamenii sa se supuna legii nu din frica ci din dragoste (Deut. 2, 1-22 ; 5, 10 ; 7, 9) , deoarece omul a fost facut pentru dragoste si aceasta trebuie sa fie caracteristica intregii vieti omenesti in toate manifestarile ei trupesti sau sufletesti. Omul trebuie sa se teama de Dumnezeu pentru imperfectiunea vietii sale si sa-l iubeasca pentru desavarsirea sa infinita. "Ce cere de la tine, o Israile, Domnul Dumnezeu, decat sa te temi si sa-L iubesti din toata inima ?" (Deut. 10, 12). Odata ce prin frica viata omului se indrepta si omului ai intra in " fire sa traiasca dupa voia lui Dumnezeu, frica disparea odata cu pacatul si atunci aparea dragostea care continua progresul moral al vietii inceput din frica, spre desavarsire" .

Iubirea presupune eliberarea de pacat, odata cu pacatul piere si frica de pedeapsa, de aceea dragostea izgoneste frica (1 Ioan 3, 20; 4, 18) cu toate defectele ce decurg sau depind de ea si de pacat. In Vechiul Testament se pastra o distanta intre om si Dumnezeu pentru ca Dumnezeu era nevazut, in timp ce in Noul Testament, Dumnezeu vine in maxima apropiere fata de om, restabilindu-i acestuia demnitatea de fiu. Este adevarat ca in legea veche, unde pacatul intretinea constiinta vinovatiei, iar iubirea lui Dumnezeu era mai vag manifestata, mai mult subinteleasa, frica excludea posibilitatea desavarsirii in iubire. Aceasta este frica provocata de pacat. Dar, frica pornita dintr-o autentica moralitate bazata pe iubirea de Dumnezeu avea garantia deplinatatii si avea o valoare mai inalta. "Nu le lipseste nimic celor ce se tem de Domnul". Tinzand spre identificarea cu iubirea, aici frica imprumuta caracterul latreutic al acesteia.

Frica are deci doua etape de existenta sau forme de manifestare. Una mai departata, alta mai apropiata de dragoste. Ea este un dar, insa pregateste pentru primirea unor daruri si mai inalte. De aceea trebuie sa aspiram la dragostea desavarsita care inlatura frica - cum zice Sfantul Ioan Gura de Aur, care o innobileaza, care o transforma in fiica a dragostei. Aceasta transformare este maxima valorificare a tuturor celorlalte daruri care sunt in noi si care se orienteaza spre valoarea suprema, Dumnezeu, in dragostea prin Iisus Hristos. Acolo unde dragostea creste spre deplinatate, frica scade pana la disparitie, dragostea punand stapanire pe sufletul omului si formand caracteristica intregii vieti. Totusi si in dragoste trebuie sa avem o frica : aceea ca nu-l iubim pe Dumnezeu cat ar trebui. In acest sens, aceasta frica inocenta ai inspira omului o continua vigilenta asupra lui insusi pentru a nu displacea cu nimic celui pe care- iubeste. Frica sclavului rece, care ingheata inima, care face totul din interes nu poate produce asemenea efecte. In Noul Testament, Dumnezeu nu e ascultat ca este infricosator ci pentru ca este bun. Nu e temut ca un stapan ci iubit ca un tata.

In dublul ei aspect, frica desi nu este desavarsire, duce la indreptare. Doua porunci are omul de implinit : A se feri de rau si a face binele. Frica al poate ajuta in ferirea de rau, dar dragostea este aceea care-l ajuta sa faca binele, dandu-i cea mai inalta valoare. Precum exista o frica mai apropiata de dragoste deci de desavarsire, tot asa exista si o dragoste mai apropiata de frica deci de imperfectiune si anume atunci cand omul nu are decat a alege intre a fi salvat prin dragoste sau a fi condamnat fara ea; Aceasta dragoste determinata de frica este imperfecta deoarece cel ce iubeste nu se detaseaza complet de pacat, iubind pe Dumnezeu numai pentru desavarsirea sa infinita .

In relatia de filiatiune omul are un permanent control asupra sa pentru a nu supara prin nimic pe Dumnezeu, pe cand in departarea de Dumnezeu frica e legata de pacat. Frica, asadar, este pentru timp dragostea pentru eternitate, in Noul Testament frica fiind sentimentul daruirii totale a omului spre Dumnezeu. Chiar daca in Noul Testament relatia om-Dumnezu este bazata pe dragoste, supunerea nu este exclusa din obligatiile omului fata de Parintele ceresc. Supunerea si amplinirea legii indisolubil legate, dovedesc si intaresc dragostea filiala primita ca dar.

In legamantul nou, indemnurile pentru atasarea la darul cel mai inalt oare este dragostea sunt nenumarate : "Nu te teme Iosife zice ingerul, protectorului Sfintei Fecioare (Matei 1, 20) ; "Nu te teme Marie", ii zice ingerul Gavriil Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 30) ; "Nu va temeti!", zice Mantuitorul Sfintilor Apostoli (Marcu 6, 50 , Luca 15, 32 ; Matei 6, 25-34) voind sa le stimuleze increderea in Dumnezeu ; femeilor mironosite dupa Inviere Domnul Iisus Hristos le zice : "Nu va spaimantati! cautati pe Iisus Nazarineanul cel rastignit" (Marcu 16, 6 ; Matei 28, 5). Si iarasi Sfintilor Apostoli dupa inviere : "Pace voua ! Eu sant! Nu va temeti!" (Luca 24, 36).

Hristos este garantia linistii si a pacii celui ce crede in El, pace in care cresterea virtutilor se face mult mai usor. Venirea imparatiei dragostei care alunga frica a fost proorocita inca din psalmi : "Domnul este ajutorul si Mantuitorul meu, de cine ma voi teme, Domnul este pazitorul vietii mele de cine ma voi anfricosa ?".

Iubirea de Dumnezeu curata, produce bucuria negraita in Domnul (1 Petru 1, 8). Prezenta lui Dumnezeu are aceeasi ziditoare roada. La Inaltarea Domnului, la ceruri, intristarea apostolilor se preface in bucurie deoarece Hristos le-a promis ca este cu ei pana la sfarsitul veacului. Increderea in dragostea lui Dumnezeu fata de noi ne da bucurie. Dar pentru a ramane in aceasta stare trebuie sa fim activi in amplinirea vointei Celui Prea analt prin care obtinem unirea personala cu Dumnezeu care iarta si sprijineste. Bucuriile pamantesti sunt doar o clipa. Bucuria in Iisus Hristos e vesnica. La aceasta ne invita cand zice : "Intrati intru bucuria Mea ca bucuria Mea sa fie deplina in voi". Odata cu Hristos bucuria dragostei autentice incepe de pe pamant si se termina in ceruri. Nu poate avea parte de bucuria negraita in Hristos cel care nu implineste din dragoste poruncile Lui. Crestinul care prin paza poruncilor ramane in dragostea lui Hristos se bucura de darurile pe care le primeste in viata prezenta dar si mai mult de cele din viata vesnica. Trairea spirituala in Dumnezeu an lumea aceasta, nu numai din lucrurile bune ci si din suferinta, face un prilej de bucurie. Ceea ce ne garanteaza permanenta bucuriei este increderea nestramutata in dragostea lui Dumnezeu prin lisus Hristos care este purtatorul bucuriei (Luca 2, 10) si in care orice virtute desavarsindu-se, emana bucuria ce stimuleaza si ea la perseverenta in viata morala placuta voii lui Dumnezeu. Iradiind stralucirea si caldura dragostei in jurul sau, prin aceasta din bucurie crestinul trebuie sa-si faca o atitudine permanenta (1 Tes. 5, 16) si nu un act ocazional.

Crearea omului dupa chipul lui Dumnezeu este inceputul chenozei divine si expresia iubirii care in acest stadiu nu se sfarseste niciodata. Cel mai puternic motiv de a-L iubi pe Dumnezeu este desigur dragostea Lui pentru noi : Dumnezeu in cer, noi pe pamant, Dumnezeu adancul de-savarsirii, noi savarsind pacatul, Dumnezeu cel ce este, noi cei muritori. Aceste doua extreme le vedem unite prin dragostea cea mai tandra, mai constanta si mai generoasa.

Dragostea lui Dumnezeu este imensa. El ne-a iubit nu numai cand noi nu-L iubeam, ci cand nu puteam sa-L iubim fiindca nu eram. Dumnezeu apoi ne-a iubit si atunci cand l-am provocat sa ne urasca. Daca ne gandim la tot ce a facut Dumnezeu pentru noi in ordinea naturii si a harului, la toate sacrificiile si binefacerile date sau promise, la toate favorurile primite in particular, nimic din noi sau de langa noi nu ne va indemna sa nu-l iubim si sa nu-i demonstram sinceritatea dragostei noastre prin devotamentul sacrificiului, puritatea intentiilor si sfintenia lucrarilor.

Daca in ordinea naturala inima cea mai iubitoare se raceste cand se loveste de indiferenta, cum sa nu admiram rabdarea nesfarsita a lui Dumnezeu care desi se loveste de indiferenta noastra, continua sa ne iubeasca. Pana acum constanta omului in a-L supara n-a putut birui constanta Lui in a ne iubi. Si continua sa-i intrebe : "Ma iubesti tu pe Mine, faptura mult iubita ?" .

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi se vede din creatie, din acordarea chipului sau, omului, din trimiterea unicului sau Fiu, din promisiunea imparatiei cerurilor. Nu este lucru pe care sa nu-l fi facut Dumnezeu pentru a fi iubit de noi. Si legea este un aspect al dragostei Sale pentru noi. Dumnezeu a dat-o pentru ca a iubit primul. Dar omul cazut din dragoste, a ajuns sub legea pe care a amplinit-o de frica si prin Iisus Hristos a ajuns iar la dragoste, restabilindu-si legatura cu Dumnezeu prin semeni.

Dumnezeul transcendent si atotputernic a iubit primul pe omul mic si pacatos. Dialogul dragostei intre om si Dumnezeu a fost initiat de Creator pentru ca omul sa aiba un exemplu pentru dialogul lui cu semenii. Prin semenii partasi la comuniunea dragostei firesti, omul se ridica deasupra naturii sale pana la dragostea divina. Iisus Hristos este concretizarea cea mai pregnanta a dragostei Tatalui. Restabilindu-se in relatiile filiale fata de Dumnezeu, Mantuitorul nu ne iubeste numai cu o dragoste frateasca ci el participand si la creatie, dragostea Sa pentru noi, culminand cu rastignirea pe cruce, capata si un grad de paternitate si isi face evidenta intensitatea si ardoarea ei care arde tot ce e rau in noi, aprinzand divinul. "Eu am venit pe pamant pentru a arunca foc si care e dorinta Mea daca nu ca acest foc sa se aprinda ?" (Luca 12, 49).

Prin Iisus Hristos - purtatorul harului - omul a fost restabilit in starea de har si in drumul progresului sau spiritual porneste de la starea de natura pentru a intra si ramane definitiv in starea de har, in comuniunea cu Dumnezeu si a se bucura de ceea ce Acesta a pregatit celor ce-L iubesc, adica de ceea ce ochiul n-a vazut, urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit.

Dragostea de Dumnezeu este o virtute supranaturala implantata in om si care-l inclina pe acesta sa-l iubeasca pe Dumnezeu mai mult ca pe orice pentru desavarsirea Sa, iar pe aproapele sau pentru Dumnezeu. Cand elementul divin din om este sursa dragostei morale iar tinta este Dumnezeu insusi, aceasta dragoste se numeste dragoste de Dumnezeu . Cata vreme dragostea aceasta este o virtute supranaturala inseamna ca ea ne-a fost daruita, sadita in suflet de Creator, de aceea ea tinde spre Dumnezeu ca o bucatica de magnet care tinde sa se uneasca cu masa din care s-a desprins. Numai ca dragostea are rolul de a-l trage cu ea si pe om spre Dumnezeu si de a-l transforma si pe om in dragoste. De aceea dragostea nu se invata asa cum nu se invata lucrurile cele mai firesti. Omul trebuie doar sa n-o impiedice ci s-o lase sa se manifeste, caci ea iese singura la iveala in cautarea comuniunii. Fiind dar al Sfantului Duh, Acesta ajuta pe cel ce voieste sa creasca dragostea ce o are. Iisus Hristos fiind icoana dragostei divine, a pus accent deosebit in toata invatatura sa pe aceasta virtute. De aceea a redus toata legea si proorocii la porunca iubirii.

Toata activitatea Mantuitorului, toata predica si cultul instituit, au drept scop stimularea, cresterea iubirii in sufletele oamenilor. Si il iubim pe Dumnezeu nu pentru binefacerile Sale ci pentru desavarsirea Sa. Si precum pentru a dovedi ardoarea dragostei Sale, Fiul Tatalui ceresc a primit a se rastigni pe cruce, la fel si noi trebuie sa facem din crucea suferintelor pentru Hristos, dovada cea mai vie a iubirii ce i-o purtam. Creatia omului dupa chipul lui Dumnezeu nu este deloc intamplatoare. Dumnezeu a facut aceasta pentru ca omul sa-l poata, iubi mai usor din toata inima. Creatorul i-a dat Evei un chip atat de asemanator cu al lui Adam pentru ca intre ei in mod firesc sa se instaureze o legatura a unei iubiri pe cat de tandra pe atat de durabila. Iubirea de Dumnezeu are un fundament mai inalt, mai temeinic. Si El insusi o porunceste : "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau...". Motivul iubirii este cuprins in aceste cuvinte. El este Dumnezeul tau - izvorul dragostei, este desavarsit, infinit. Toate acestea sunt pentru tine. Este Dumnezeul tau ! Merita aceasta iubire si pentru ceea ce este El si pentru tot ce a facut pentru noi, pentru ca ne conserva in ordinea naturii si a harului. Merita ca este Rascumparatorul, Creatorul, Sfintitorul. El este Domnul. Si deja ceea ce ne cere este atat de putin in raport cu ce ne-a dat ! Si ne cere imperios sub pedeapsa celei mai mari nefericiri, nefericirea vesnica.

Cand ne gandim la valoarea fiintei iubite, atunci ne stimulam si mai mult iubirea, iar cand meditam asupra infinitei desavarsiri a lui Dumnezeu considerata ca bine esential si nu la ceea ce a facut pentru noi, atunci impingem dragostea spre desavarsire. Pentru a fi perfecta, dragostea trebuie sa aiba ca motiv pe Dumnezeu in sine. Dragostea lui Dumnezeu sincera, intensa, arzatoare si indestructibila trebuie sa fie pentru noi un stimulent la progresul iubirii noastre. Hristos iubeste pe toti oamenii caci s-a intrupat si s-a rastignit pentru toti dar ne-a iubit pe fiecare in parte pentru ca dragostea noastra sa-i fie dedicata in exclusivitate.

Iubirea fata de Dumnezeu nu are margini. Este o tinta mereu valabila pe care o vom atinge atunci cand vom trece din viata aceasta in cea vesnica, cand il vom iubi pe Dumnezeu asa cum ne iubeste El. Dragostea pentru Dumnezeu ar trebui sa fie egala cu a primului om inainte de cadere. Daca pacatul stramosesc a stirbit-o, prin Botez ea isi recapata dimensiunea originala odata cu harul pe care il primim. Si atunci cand slabim in dragoste si din har trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a-i reda iar stralucirea pe care merita s-o aiba si care ai apartine ontologic. Cata vreme traieste supus pacatelor, niciodata omul nu poate spune ca si-a implinit datoria dragostei fata de Dumnezeu.

Iubirea trebuie sa-i fie cea dintai constanta a vietii - pentru ca ea este singurul si adevaratul sentiment demn de Dumnezeu care ai transfera si omului inaltimea demnitatii divine. Adevarata iubire nu cere nici un efort. Ea se manifesta singura, liber, firesc si necesar. Omul nici nu trebuie sa stie ca iubeste. Iubirea trebuie sa fie starea fireasca a existentei lui. Dragostea de Dumnezeu este viata in Dumnezeu, in dragostea autentica omul se uita pe sine, Dumnezeu traieste in el ca implinire a tuturor sperantelor si dorurilor sale. Eficacitatea dragostei divine in om este principiul vital al conditiei sale in lume. Uitandu-se pe sine, traind numai in dragostea de Dumnezeu ca unica preocupare a vietii, omul practica deja virtutea smereniei care-i purifica toate gandurile si sentimentele lasandu-si amprenta si asupra vointei concretizate in fapte.

Smerenia da omului constiinta ca el iubeste prea putin pe Dumnezeu pentru a-si rascumpara prin iubire pacatele si iubind mereu nu mai are nevoie ca amplinirea celorlalte virtuti sa-i fie poruncite, caci ele izvorasc in mod firesc din dragoste. La o iubire consacrata in itregime lui Dumnezeu, bucuria pe care o vom avea nu poate fi gandita acum - zice Sfantul Ioan Gura de Aur, deoarece dragostea pentru Dumnezeu nu poate fi depasita de nimeni din contra ea se face temelia tuturor realizarilor si depasirilor din viata crestinului. Fiind forta, dragostea se cere tradusa in fapta.

Dragostea de Dumnezeu puternica, profunda, decisa, adevarata, ofera credinciosului o bucurie inepuizabila si irezistibila, ea constituie un sprijin moral in fata caruia ispitele se pierd. Si cu toate ca ele sant pe cat de subtile pe atat de violente, vor fi invinse deoarece dragostea uneste pe om cu Dumnezeu si nimic nu-i poate desparti : nici suferintele, nici nelinistile, nici foamea, nici pericolele, nici persecutiile, nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici prezentul, nici viitorul, nici ceva din cele de sus, nici din cele de jos, nici o creatura nascuta sau nenascuta.

Daca Dumnezeu este iubire si noi al iubim si pentru desavarsirea Sa Si pentru manifestarea concreta a iubirii fata de noi, este imposibil sa progresam in aceasta iubire fara a ne stradui sa progresam si in asemanarea cu El. Caci dragostea este in mod esential imitatie. Totul ne place la cel pe care-l iubim ; ne adaptam gusturile, gandirea, manierele, adesea chiar fara sa ne dam seama. Cel pe care-l iubim devine un alter-ego.

Dragostea presupune unitate de gandire, de simtire, de vointa, unitatea duce la comuniune. Cand se iubeste cu adevarat este nevoie de a o dovedi : Cata vreme afectiunea se limiteaza la cuvinte, indoiala poate exista. Dar cand cel ce iubeste pentru a fi placut renunta la inclinatiile sale cele mai intime, cand se dezbraca intr-un fel de viata sa pentru a o lua pe cealalta, iubirea este incontestabila . Dragostea in noi are origine divina. Dumnezeu a lucrat si lucreaza. El i-a facut inceputul. Este de datoria omului sa continue cresterea ei pana la deplina comuniune cu cel ce este Inceputul si Sfarsitul. Dumnezeu este desavarsirea in care se gaseste adevarata fericire. Si omul tinde spre fericire. Comuniunea cu Dumnezeu pe care trebuie s-o realizeze ii ofera implinirea oricarui ideal. Comuniunea este o stare spre care omul tinde in mod liber si necesar daca tinem cont de veritabila lui structura sufleteasca. Fiind si fiinta si unitatea lui Dumnezeu, dragostea ne lumineaza asupra tainelor divine la care prin ea vom fi partasi. Ea este izvorata din unitate, de aceea chiar sub forma diversitatii, realizeaza unitatea, comuniunea. Trairea in dragostea lui Hristos si pentru dragostea divina elibereaza progresiv pe om de tot ceea ce-i poate provoca caderea sau racirea dragostei si omul stie prea bine ca cea mai mare nefericire este de a nu putea iubi pe Dumnezeu. In cresterea dragostei, pe langa harul divin, vointa omului are rolul principal.

In decursul intregii vieti atentia omului trebuie sa fie indreptat spre ceea ce poate avea el mai valoros, spre dragoste. Mai ales ca aceasta a venit de la Dumnezeu pura, dar prin pacat el a intunecat-o, a racit-o. Daca omul n-ar mai pacatui, dragostea s-ar implini mai repede, dar in afara de pacatul stramosesc, omul mai face mereu alte calcari ale voii lui Dumnezeu, de aceea dragostea se curateste si se creste cu mult efort. Uneori Dumnezeu il incearca pe om cu cate o suferinta. Daca avand impresia ca Dumnezeu l-a parasit el isi scade dragostea pe care, i-o purtase, atunci el este departe de realizarea deplina, finala. Daca insa continua sa-L iubeasca si sa-i dea ce i se cuvine, atunci abia dragostea este pura si autentica pentru ca e neconditionata. Dumnezeu e iubit nu pentru ceea ce-i da omului ci pentru El insusi. In aceasta situatie omul nu se mai antoarce la El. Se indeparteaza tot mai mult de sine pentru a se pierde in Dumnezeu . Toata viata sa e o actiune pusa a slujba celui pe care al iubeste.

Viata crestinului, expresie a iubirii si temerii de Dumnezeu
Dumnezeu care este Atotputernic si mult milostiv, nu are nevoie de ostenelile noastre ca concretizare a virtutilor pe care ni le-a dat ca, daruri. Dar Dumnezeu vrea ca pe pamant "toti sa fie una" (Ioan 17, 21) si daca comuniunea va fi realizata pe pamant, in numele lui Hristos, Dumnezeu va intra in comuniune cu noi cu toti spre desavarsirea noastra. Dar unitatea pe pamant este greu de realizat si totusi Mantuitorul ne-a anvatat cum se procedeaza pentru ca sa fie totusi realizabila si inca-fara sacrificii prea mari din partea omului decat ascultarea, implinirea si concretizarea in viata sa a sfaturilor Fiului lui Dumnezeu.

Iubirea de aproapele este cheia implinirii unitatii. Pe aceasta iubire a pus Mantuitorul cel mai mare accent incat din ea a facut si masura a dragostei pentru Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu este conditionata de iubirea aproapelui si intregul Nou Testament abunda in aceasta invatatura. "Porunca noua dau voua, sa va iubiti unii pe altii" (Ioan 13, 34). "Intru aceasta va cunoaste lumea ca sunteti ucenicii Mei daca veti avea dragoste intru voi" (Ioan 13, 35). "Intrucat ati facut unuia din acesti prea mici frati ai Mei, Mie Mi-ati facut" (Matei 25). "Cum poti iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vezi daca nu iubesti pe aproapele pe care il vezi?" (1 Ioan 4, 20).

Hristos se afla prezent in fiecare semen si ne prilejuieste fapta buna a dragostei mantuitoare. Sfantul Ioan Gura de Aur indemna ca ni fiecare sarac sa vedem un Hristos. Oricand am vrea sa refuzam pe aproapele nostru sa ne gandim la Hristos care n-a facut nimic pentru a fi refuzat de noi. Dragostea de semeni ne consacra si ne uneste de pe acum cu Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este fundamentul desavarsirii zice Sfantul Vasile cel Mare, iar Sfantul Ioan Gura de Aur meditand asupra rolului si importantei dragostei de semeni exclama : "Eu nu cred ca se poate mantui cineva care n-a lucrat nimic pentru mantuirea aproapelui".

Fiind indisolubil legate, dragostea de Dumnezeu si cea de aproapele se pun in evidenta reciproc. Prin dragostea de aproapele se arata dragostea de Dumnezeu, acestea nu cresc una fara alta ci se autentifica una pe alta. Aproapele este piatra de incercare a virtutilor noastre. Referindu-ne la raportul nostru cu Dumnezeu, dragostea de semeni ne da prilejul de a aduce o mica recompensa dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Persoana lui Hristos este dragoste si nu se releva decat unei iubiri reciproce. Iubind semenii, devenim discipolii si prietenii Celui ce si-a dat viata pentru toti. Astfel dragostea porneste de la Dumnezeu, trece prin noi si ne mobilizeaza si prin semen se intoarce inapoi la Dumnezeu dandu-ne noua garantia dreptatii noastre. In aceasta situatie de permanenta dialogare cu Dumnezeu, iubirea aproapelui deja se situeaza in planul eternitatii. La dragostea lui Dumnezeu raspundem cu dragostea de semeni. In acest caz valoarea suprema a lui Hristos se rasfrange asupra semenului si ii acordam dragostea noastra in mod dezinteresat pentru valoarea ce o reprezinta si prin el pentru valoarea ce si noi o reprezentam ca participanti la acelasi chip. Prin aproapele noi ne ampartasim de insasi viata lui Dumnezeu.

Asa cum legea Vechiului Testament cuprindea referiri la Dumnezeu si la aproapele si reclama supunere, tot asa si Noul Testament cuprinde o singura lege referitoare la Dumnezeu si la semen si reclama supunere din partea omului. Daca dragostea lui Dumnezeu s-a manifestat pentru noi prin fapte, este firesc ca si noi sa o manifestam pe a noastra tot prin fapte. Semenul este altarul de jertfa al faptei noastre si Hristos este in el si ipostatic si spiritual, deci numai ascultandu-l pe Hristos ne impartasim prietenia Lui pe care o dorim atat de mult.

Cel care-l iubeste pe Dumnezeu, face din El tipul, modelul oricarui bine ce mobilizeaza vointa. Aceasta este prima regula a vietii sale. A-si orienta vointa spre Dumnezeu, dragostea fiind singurul si veritabilul principiu practic de morala cu valoare definitiva. Prin prisma aproapelui, dragostea este conditia categorica a progresului moral al vietii si al omenirii.

Daca moralitatea este manifestarea divinului an om si daca divinul se manifesta prin dragoste, aceasta este cel mai autentic principiu practic moral, pentru ca el genereaza fapta buna. Nimic nu are o putere mai mare de determinare a faptei bune ca dragostea . Dupa toata invatatura Mantuitorului, dragostea in esenta ei este actiune, fapta.

Desavarsirea legii vechi sta in porunca iubirii, Iisus Hristos ne-o cere. "Daca Ma iubiti, paziti poruncile Mele" zice Domnul. Dragostea de semeni se extinde si la dusmani. Pentru ca poarta tot chipul lui Dumnezeu. Pentru ca dragostea biruieste rautatea. Pentru ca Hristos ne-a dat cel dintai exemplu. Pentru ca el "face sa rasara soarele sau peste cei buni si peste cei rai; si ploua veste cei drepti si peste cei nedrepti", in acest fel si mai mult semenul devine piatra de incercare a stabilitatii si intensitatii dragostei, ascultarii si credintei noastre.

Sfintii Apostoli care s-au impartasit cel mai mult de dragostea Invatatorului lor sunt pentru noi un camin din care ne impartasim de acelasi mare dar care ni se transmite prin Biserica intemeiata de Fiul lui Dumnezeu. In Biserica toti crestinii formeaza trupul lui Hristos. Dragostea sudeaza legaturile intre madularele trupului. Numai asa este iubit Dumnezeu potrivit dorintei Lui. Dragostea noastra fata de Dumnezeu creste prin faptul ca santem madulare active ale trupului Sau. Din dragoste nemarginita Iisus Hristos a ramas izvor nesecat in lume pentru ca prin Euharistie oricine sa poata intra in comuniune de iubire cu El, sa primeasca harul prin care curatindu-se, sa-l simta pe Fiul lui Dumnezeu viu in el.

Sfanta Euharistie este dovada manifestarii permanente a dragostei divine. Ea face totul pentru om. Il conduce, il mantuieste, ii da binecuvantarea sfintitoare. Aceasta este viata lui Hristos pe altarele noastre. Este un exercitiu al tuturor virtutilor practicat cu o inefabila desavarsire. Dragostea lui Dumnezeu este nesfarsita si admirabila. Nu refuza pe nimeni. Se lasa apropiat, atins, primit, mancat de catre oricine, mici, mari, simpli sau savanti, drepti sau pacatosi. In timpul vietii pamantesti n-a avut unde sa-si plece capul.

Sub voalul Sfintei Taine, El primeste de la noi caminul pe care i-L oferim. Aceasta este dragostea cea mai pura si dezinteresata pe care o pastreaza ca un izvor in Biserica Sa spre care suntem chemati mereu, pentru a ne sfinti viata interioara, speranta, credinta, toata dragostea .

Euharistia este ramanerea mai departe a lui Hristos in stare de jertfa, chiar pe scaunul slavei, in Treime. Euharistia intretine pe verticala relatia noastra cu Dumnezeu, in timp ce in plan orizontal aceasta relatie este intretinuta prin dragostea de aproapele.

Concluzii.

Desi expresie a dragostei divine, omul a plecat din comuniunea cu Facatorul sau. Pacatul a intunecat si mai mult raporturile dintre om si Dumnezeu si in departarea de Dumnezeu a aparut uitarea. Fiind consecvent in dragostea sa, nevoind pieirea definitiva a chipului sau, Dumnezeu a dat omului legea prin care se reinnoda subtire legatura rupta. Dar si aici omul trebuia ajutat si aici dragostea lui Dumnezeu a fost salvatoare. El se arata in toate raporturile cu omul ca un stapan care trebuie ascultat cu sfintenie. In acest scop face apel la atotputernicia sa, la binefacerile pe care le-a dat oamenilor, la pedepse, amenintari etc. Asa apare frica de Dumnezeu care avea sa-l calauzeasca pe om prin vremuri spre implinirea fagaduintelor Parintelui ceresc.

Frica de Dumnezeu din Vechiul Testament a avut un rol de indreptare a omului, de mentinere in orientarea spre Dumnezeu si de pregatire pentru primirea din nou a dragostei prin Iisus Hristos. Odata cu Fiul lui Dumnezeu intrupat dispare frica pentru ca Hristos nu inspaimanta ci el e apropierea maxima a lui Dumnezeu fata de oameni. Hristos porunceste dragoste si o realizeaza dandu-se in antregime celor ce-L doresc si-L iubesc. El restabileste comuniunea intre om si Dumnezeu, facandu-i pe toti fii prin dragostea Sa. Comuniunea catre cane ne cheama este desavarsirea inspre care aspiram si pe care o putem realiza iubindu-l pe Dumnezeu prin semeni. Comuniunea in plan orizontal o exprima pe cea din planul vertical.

Hristos a ramas prin Biserica mereu intre cei pe care-i iubeste, oricand la indemana oricui. Prin Biserica si prin Hristos, harul si dragostea unesc total in Duhul Sfant, vointa umana si vointa lui Dumnezeu ca inceput al imparatiei cerurilor pentru toti cei ce vor sa intre, actualizand in viata lor porunca cea mare a Fiului lui Dumnezeu."

Pr. Th. Damian

Alte invataturi despre iubirea divina