lacul peturilor albastru ...

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarca;
Tresarind în cercuri albe
El cutremura o barca.

Si eu trec de-a lung pe maluri,
Parc-ascult si parc-astept
Ea din trestii sa rasara
Si sa-mi cada lin pe piept;

Sa sarim în lumea mica,
Îngrasati de glas de ape,
Si sa scap din mîna cîrma
Si lopetile sa-mi scape;

Sa plutim cuprinsi de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin fosneasca,
Unduioasa apa sune!

Dar nu vine Singuratic
În zadar suspin si sufar
Lânga lacul cel albastru
Încarcat cu flori de nufar.

In urma cu doi ani, am avut un dialog cu cineva:
- Stii unde a scris Eminescu poezia "Lacul"?
Am ramas usor surprins de intrebare si am incercat sa raspund:
- Copou, lunca Siretului ...
- Nt ! N-o sa ghicesti veci ! Si continua ...
- Daca ti-as spune ca Lacul lui Eminescu este lacul Pantelimon, ce-ai zice ?
- Nu se poate, cum, balta aceea puturoasa plina de peturi si caini morti ?
- Da, balta aia !
- Pai cum ?
- Te voi duce sa vezi.
Si m-a dus !
Undeva in Bucuresti, de la intersectia cu Morarilor spre spitalul "sf. Pantelimon", pe stanga, este o cruce de piatra. Pe langa, o straduta duce catre cimitirul Pantelimon. In spatele blocurilor este o cladire veche, darapanata si innegrita de vreme.
Imi zice: "Acesta este sanatoriul de la Marcuta, unde a fost internat Eminescu in ultimii ani de viata" (am scris postarea anul trecut. Intre timp, cladirea a fost scoasa din patrimoniu si demolata. In locul ei se ridica acum o constructie metalica. Cred ca vor sa faca un "angro", ceva ...).
Dupa cladire se vede o biserica fortificata, iar in spate, spre lac, o portita da in cimitir. Manastirea a apartinut mosiei boierilor Sutu.

Daca nu credeti, intrebati-l pe parintele de acolo. Oricum, pe pereti, in vitrine, sunt extrase din viata si poeziile lui Eminescu.
In orice alta tara, locurile in care a pasit doar poetul national, sunt loc de pelerinaj, restaurate, ingrijite, spre cinste si pomenire. Se pare ca pentru roman, orice nu tine de binele sau imediat, il intereseaza exact cat negru sub unghie.

Fara comentarii, doar ultimele versuri ale poetului.

"De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…

În izvoadele bătrîne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

Poţi să-ntîmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înapoi acestora tu ascunde-te, Apollo!

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi,

Şi cu voi drapîndu-si nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Rămîneţi în umbră sfîntă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecatori de ţară, dătători de legi şi datini,

Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pîn’ la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lîngă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţăsrii, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte stă un stîlp de cafenele,
Ce îşi rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesenţă de mizerii de la creştet pînă-n talpă.

Şi deasupra tuturora, oastea să şi-i recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfîntei Golii,

În cămeşi cu mîneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,

Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vreun vals de Bal-Mabil,

Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!"