marți, 9 august 2011

Baneasa si Herastrau

In gradina lui Ion a turnat Nicu beton
Baneasa si Herastrau sunt doua nume cu adanca rezonanta in memoria bucurestenilor care s-au nascut sau copilarit aici. Cei foarte batrani isi amintesc cu nostalgie de vremurile cand cele doua cartiere erau un fel de oaze de verdeata in marginea unui Bucuresti prafuit, dar si cu amar cand s-au vazut peste noapte stramutati la bloc si siliti sa-si vada casele ridicate cu truda in vreme de razboi, case in care si-au crescut copiii, smulse de buldozerele epocii de aur, pentru ca un nebun analfabet s-a visat peste noapte Dumnezeu. Sunt file de istorie si lacrimi pe fata unui oras candva pitoresc.
Ce vedeti azi e un amalgam de blocuri cenusii, strazi ramase doar cu numele si o atmosfera de cavou, unde nimeni nu vorbeste cu nimeni. Cutii de beton fara personalitate care se straduiesc in zadar sa inlocuiasca caldura caselor si frumusetea curtilor pline de flori de odinioara.
In acele curti cu case modeste, ascunse de bolti de vie si pomi de rod se retragea bucuresteanul dupa o zi de lupta cu vacarmul orasului. Venea de la munca, isi scotea pantofii, isi scutura hainele de praf, si dupa ce manca o ciorba facuta din roadele gradinii, sau o rosie abia coapta pe vrej, se intindea intr-un sezlong si atipea in racoarea serii, miresmelor florale si cantecul greierilor. Iar iarna mirosea a fum si cozonaci, si ningea atat de frumos, incat jurai ca te afli undeva intr-un sat de munte.
Imi amintesc cu drag de strazile pavate cu piatra de rau si trotuare din dale caroiate, patate de corcoduse si dude, de gastele care se balaceau in vreo balta ramasa langa cismea si de multe altele ce-mi vor ramane pururi in suflet.
Bunicii mei au stat in Baneasa. Aveau o casa micuta din paianta, calduroasa iarna si racoroasa vara, ascunsa intr-o latura a curtii plina de pomi fructiferi si flori.

Pentru cei care nu stiu, pe vremuri, Baneasa se ducea din calea ferata Bucuresti - Constanta pana departe in camp, aproape de pista aeroportului cu acelasi nume. Singurele cladiri cu etaj erau Apicola, scoala si gradinita (se pare opera a arh. Ion Mincu). Singurele ramase dupa marea demolare din anii '80.
Herastraul era cartierul de “peste linie”(calea ferata) si se intindea pana in lacul Herastrau, fabrica de Glucoza si actuala statie de metrou Aurel Vlaicu. Accesul in cele doua cartiere se facea, fie pe la capul tramvaiului 5, fie pe la “Pod”, pe linia troleibuzului 81, care venea de la gara si se ducea la aeroport.

Capul tramvaiului 5
Putini isi amintesc ca tramvaiul 5 isi avea capatul la stadionul Vointa. Adica, cam pe locul unde e acum statia de metrou. Facea o bucla uriasa si o lua inapoi spre Floresca. Era un tramvai vechi, model cehesc, alb cu rosu, care atunci cand prindea viteza, trebuia sa te tii bine. De la capul tramvaiului incepea cartierul Herastrau. Casele erau muncitoresti, cu doua camere, tip vagon, ingramadite pe o latura a curtii, si lipite de cea a vecinului, care si el avea acelasi tip de casa, in aceeasi curte de 300 mp. Istoria locurilor spune ca imediat dupa razboi, municipalitatea a parcelat si vandut terenuri muncitorilor cu venituri medii. Muncitori care inainte umpleau buza Gropii Floreasca. Cam pe unde se afla fabrica de Glucoza, se afla inainte de razboi o fabrica de caramida, iar in locul lutului excavat a ramas una din celebrele Gropi ale Bucurestiului. Se spune ca unele terenuri ar fi apartinut tiganilor improprietariti de Cuza pe la 1864.
Si intr-adevar, in orice poarta ai fi batut, gaseai lucratori la : ICAB, CFR, Glucoza, APICOLA, salubritate, mecanici de intretinere la ITB, electricieni la Uzina de avioane, tamplari la Pipera, functionari sau maistri militari. O lume pestrita de oameni simpli, cu bune si rele si care se simteau bine in coltul lor de "rai". Tin minte ca Herastraul mai era renumit pentru tiganii pipasiti in zona. Ei aruncau o “pata de culoare”, si nu numai, in acea margine de Herastrau. Dar ce e interesant, nu furau niciodata in cartierul lor. De atunci e o vorba: tiganul nu fura niciodata langa casa.

La capul tramvaiului 5 se aflau pravaliile, amplasate in asa fel, incat muncitorul venit din oras sa gaseasca cele trebuincioase, adica paine, parizer, branzeturi, lapte unt si altele. Ce bun era parizerul odata. Si untul, mai tineti mnte untul intins pe franzela calda ? Bacania, merceria, painea, ferometalul, erau situate in cladiri vechi dinainte de razboi, cu podele din lemn dat cu gaz, si mirosind amestecat cu cel al marfurilor din raft. Un frizer batran avea o frizerie, cu o firma din placaj pe care era vopsit cu litere negre: “La Bunica”. Habar nu am de unde venea numele, cred ca asa-l chema. Acolo se adunau in diminetile de sambata cei batrani la taifas, in timp ce isi asteptau randul afara pe scaunele randuite langa zidul dat cu var. Langa chioscul cu bilete, era o toneta cu inghetata. De fiecare data cand veneam din oras, o rugam pe mamaie sa-mi ia inghetata la pahar cu ligurita de plastic. Era asa buna, vara … Va mai amintiti mirosul de inghetata cu fistic sau vanilie? :) A, si covrigi cu mac, calzi si dulci. Si apoi o apucam pe stradute spre casa, peste linie.

Oamenii
Ce-mi placea la Bucurestiul de altadata si mai ales la oamenii de atunci, era ca aveau ceva altfel, demnitate, eleganta, simtul ca apartin locului, cartierului, unei familii mari, se cunosteau intre ei, se vizitau, se inrudeau, se imbatau la nunti si isi botezau copiii. Oamenii se salutau cu: "Sa traiesti Nea Cutare !". Intrai pe strada ... "Al cui esti ? A lui Nea Ilie !" Acesta era permisul de trecere ! Nu conta nimic altceva ... oricine te-ar fi oprit, ca nu intra oricine in cartier, fara sa se stie, sa se intrebe ... "A, Nea Ilie, il stiu pe Nea Ilie ! Am fost colegi la Uzina de avioane.". Apoi salutai in stanga si in dreapta: "Sarutmana tanti Marioara !". Tanti Marioara se indrepta de sale din albia de spalat rufe, isi indrepta basmaua si cu un zambet larg ... "A, tu esti mai ? Bata-te norocul, ia uite ce a a crescut ! Nelule (Nelu' era barbatu-su care motaia in fundul gradinii sau cauta vreun ou proaspat), ia vino sa-l vezi pe ... ala micu de il plimbai tu cu carutul de aragaz. - Stai sa-ti dau niste pere frumoase, de-ti placeau tie". Si tot asa ... pana ajungeai acasa incasai cateva pupaturi, ciufulituri si ciupituri de obraz. :)
Toti se cunosteau, de la vecini la macelar, pantofar, sifonar, bacan si multi altii. Bunicul se ducea la macelarie sa cumpere carne si macelarul il intampina "Sa traiesti Nea Ilie ! Ce mai faci, cum o mai duci ? Mi s-a stricat ceva si nu se mai aprinde; nu vii mata si te uiti nitel ? Cand ai timp .. Ia zi, ce-ti dau ? Si bunicul ii spunea ... "m-a trimis nevasta-mea sa imi dai niste os cu sita pentru ciorba si niste carne tocata pentru sarmale." Si Nea' Tache macelarul ii impacheta ce era mai bun in hartie alba, iar cand bunicul dadea sa scoata banii, ii zicea: "Lasa Nea Ilie, ca imi dai mata la pensie. Nu imi fac eu griji, ca ne stim de patruzeci de ani ..." (adica de pe vremea cand faceau armata la Craiova si bunicul era caporal :)). Si venea pensia adusa de Coana Florica, care era postarita si statea si ea tot in cartier. Si Coana Florica trecea pe la fiecare si striga "Coana Vetoooo... !". Intra, se aseza, numara banii si isi bea paharul cu sifon si sirop de zmeura, dupa o dulceata de cirese amare, abia fiarta pe butelie. Mai barfeau de unele si altele, ca asa se aflau stirile. Postarita era "the News !" :)) Ziua incepea si se sfarsea cu cantatul cocosilor. Venea seara si incepea ritualul specific. Nu se intra in casa fara spalatul pe picioare si altele asemeni. Se dadea drumul la televizor daca era un film, sau la difuzorul de cartier, unde Dumitru Pelican isi insira etapele. :) Nu ne culcam inainte de a asculta "sinteza zilei" in varianta locala, cu cate oua a facut gaina X, ce cocos trebuie taiat, ce gard trebuie astupat, pentru ca vecina s-a plans ca au scapat gainile in rosii, sobolanul care trebuie prins si altele. Noi copiii ascultam fascinati la imensitatea lumii, insa cu inima cat soricelul de sub pat care, dupa ce isi facea rondul de noapte sfarsea aproape sigur in cursa din camara. Of, si cate nu sunt de povestit ...
Unde au disparut toate astea ? Cei batrani s-au dus demult si locul lor n-a mai fost luat de nimeni. Copiii si nepotii s-au imprastiat pe la blocuri sau strainatati. Bucurestiul si-a pierdut identitatea si politetea. Si cate nu si-o mai fi pierdut, dar nu ne dam noi seama. :)

4 comentarii:

fly2sky spunea...

Fain povestit :)

Vocea-de-departe spunea...

Da, câte n-a pierdut, pitoresc, identitate, romantism liniştit sub viţă, tihnă, filozofie simplă, bună vecinătate, umorul acela hâtru, tipic bucureşteanului, gogoşile înfuriate (adevărate), franzela Bucureşti, uliţele bunicilor (ai mei aveau case în Militari, pe strada Cărăbuşului, răpusă de buldozere şi ea...), mustul de toamnă din căpşunică, cu nuci şi pastramă şi în general pitorescul lui rămas doar prin literatură, prin Caragiale, prin Păstorel Teodoreanu, Cezar Petrescu şi prin sufletele noastre.

pheideas spunea...

@fly, multzam !

@Voce, si Groapa lui E. Barbu ! :) Mi-e dor de acele vremuri ! In loc sa evolueze, omul s-a degradat. Bucuresteanul si numai, si-a vandut sufletul banului. Culmea, si pe credit ... :)

Hascu spunea...

http://www.herastrauparc.ro