luni, 5 octombrie 2009

o alta fata a iubirii

Aniela MINU Psiholog clinician - Psihoterapeut
" Nu cred că e suficient să vorbim despre iubire, văzand doar minunile de care e ea capabilă. Nu cred că e suficient s-o intelegem cu adevărat descifrandu-i doar versul sau cantul, dacă nu ii găsim locul in viata noastră, dacă nu ii permitem să ne creeze, să facă din noi opere de artă cantate in versuri.
Nu vreau să vorbesc despre binele pe care iubirea il face; cei fericiti dintre noi il trăiesc sau il văd la cei care il simt si stiu despre ce e vorba. Vreau să medităm putin asupra unui aspect diferit al iubirii. Acea iubire care poate crea rau si despre care oamenii vorbesc cu compasiune sau nu vorbesc deloc, iar cand au ocazia să vadă astfel de cazuri, murmură cumva in barbă ca pentru ei: ”saracul de el ... cat de mult a iubit !” si cumva parcă găsesc scuze unor comportamente nocive invocand numele iubirii.

Cumva am invătat că iubirea scuză orice si refuzăm oarecum constient să ne uităm ce se ascunde in spatele ei. Ne place să credem că poate fi dusă la extrem si ca ea nu face rău ... doar e iubire, nu ? Ne place să ne imbătăm cu iluzii si asa ajungem să ne justificăm, scuzandu-ne in loc să ne asumăm responsabilitatea si să schimbăm atunci cand e prea mult. Indiferent cat sunt de bune, sarea sau mierea, in exces fac doar rău.

Asa am ales să vorbesc despre ce se ascunde după acea ”prea multă iubire”.

In iubire se ascund: obsesii, delir, anxietate, depresii, instabilitate emotională, neincredere, posesivitate, o serie de tulburări psiho-emotionale născute din convingeri nesănătoase. Toate provin din experienta noastră, observate in existenta altora si preluate ca repere ce duc uneori in mod tragic spre dezechilibru.

Ati cunoscut oameni care si-au pierdut mintile rămanand captivi in cămăsile de fortă ale acelei mari iubiri, spunand că nu isi pot reveni ... "iubesc prea mult !" ?
Oameni care nu au fost iubiti, au făcut din iubire o obsesie si au spus că trebuie neapărat să fie iubiti, altfel viata pentru ei n-ar mai avea rost ?
Oameni care isi justifică posesivitatea, gelozia, furia, nelinistea, invocand iubirea; acei oameni care spun că iubesc atat de mult incat nu pot altfel ?
Oameni dispusi să-si vandă sufletul spunand că sunt in stare să facă orice pentru iubire, inclusiv sa ia viata celui iubit ?
Oameni care isi uită limitele si innebunesc crezand că pot depăsi timpul, spatiul, moartea ... iubind ?

Acesti oameni cred că inteleg gresit iubirea, pentru că e greu de crezut că in aceeasi definitie a iubirii se pot găsi termeni care logic se exclud reciproc. Nu cred că există iubire atunci cand in numele ei invocăm nebunia.

Cred in puterea transformatoare si purificatoare a iubirii, in evolutia extraordinară pe care o poate face. Cred că e o emotie ce depăseste ca intensitate multe alte trăiri si că are puterea de a ne duce la limită, de a ne determina să riscăm si să ne jucăm aproape cu inconstientă si fara regret ultima carte. Mai cred că iubirea adevărată nu e atat de complicată pe cat o facem noi să fie si că acolo unde ne pierdem noi in neintelesuri, se termină iubirea si incepe disperarea dezechilibrului nostru emotional.

Cred că uneori, cand spunem că iubim, suntem de fapt prizonierii propriilor noastre temeri de singurătate. Iubim si vrem cu tot dinadinsul să fim iubiti, pentru că suntem disperati să nu rămanem singuri. Nu ne simtim confortabil să rămanem singuri cu noi, nu stim să ne tinem companie si ne e teamă de intimitatea cu propriile ganduri. Nu ne iubim si nu ne apreciem pe noi si din cauza asta e atat de greu să trăim cu noi. Ce facem ? ... Căutăm pe altii să ne iubească, să ne aprecieze si credem că asa ne putem simti mai bine cu noi. Și pentru că ne dorim cu totii aprecierea, ne incredintăm viata celuilalt, ajungem să depindem atat de mult de ce ne oferă el incat ne handicapăm emotional ajungand să nu mai stim să trăim singuri cu noi. Asa ajungem să fim disperati să nu pierdem iubirea, adică iubitul sau iubita. Asa ne pierdem sensul de a exista si cădem in depresie dacă suntem părăsiti ... si zicem: ”din prea multă iubire, săracul/a !”...
Iubirea de care depindem si ne legăm cu disperare, iubirea care nu mai lasă loc să ne regăsim ca persoane, ca identitate, e o iubire ce se naste din teamă si gol interior. O căutăm pentru a ne domoli anxietatea. Acestei iubiri ii cădem uneori victime si pentru ea suferim.

O iubire sănătoasă e aceea in care intrăm cunoscandu-ne pe noi, nevoile, dorintele, limitele, apreciindu-ne si iubindu-ne, putand trăi singuri in echilibru, dar preferand să impărtim cu generozitate spatiul si intimitatea vietii noastre cu cineva care ne place si pe care il placem. E minunat să zăresti oameni frumosi iubind frumos constienti fiind că doar pentru că se iubesc nu au drept de viată si de moarte unul asupra celuilalt. Nu obtin drept de proprietate asupra celuilalt, nu sunt stăpanii vietii celuilalt si nici nu e necesar să se identifice intru totul cu celălat, e ok să avem limite, să fim diferiti in anumite puncte si să ne intalnim in altele, să ne respectăm si să ne tolerăm reciproc.

Nu e iubire in sensul sănătos atunci cand din dorinte facem obligatii, din nevoi facem porunci, din limite facem granite de inchisori, din dăruire facem posesie si gelozie, din pasiune facem patimă si obsesie.

Cand iubim gandindu-ne doar la noi, la cat suferim dacă celălalt nu poate fi langă noi sau nu ne poate da ceva, dacă rămanem fixati pe propriile noastre vise, nevoi, asteptări si suntem dispusi mai degrabă să schimbăm lumea sau pe celălalt si mai putin pe noi ca să ne atingem obiectivul, nu iubim prea mult, de fapt iubim insuficient.

Trăim iubiri frante si incomplete dacă nu ne găsim jumătăti care să ne placă pentru ce suntem. Trăim iubiri nocive atunci cand ne intalnim sufletele cu oameni care doresc să posede, să aibă putere, control si dominare si trist e că nici nu ne dăm seama prea usor cand suntem in astfel de relatii. si credem că iubim si e suficient.

Ajungem atat de des să iubim oameni puternici pentru că noi ne simtim prea slabi pentru a trăi singuri, oameni dominatori pentru că nouă ne e teamă să ne afirmăm, oameni care să ne controleze pentru că noi suntem străini de control sau poate dimpotrivă, nu stim cum să trăim fără putere, dominare, control pentru că modelul iubirii pe care l-am invătat le cuprindea, pe una, două sau toate aceste trăsături si poate altele in variate combinatii.

Suntem prizonierii vietilor noastre, ai valorilor, convingerilor, istoriilor noastre care ne-au dat grilele de lectură pentru viată, ne-au oferit o hartă de descifrare a iubirii si o dată cu ele, iluzia că ne stim trăi viata iubind.

Ne place betia iubirii neintelese si spunem adesea că iubirea nu implică ratiune, asa că de ce să ne batem capul ? Ne si consolăm spunandu-ne că suferinta din iubire e minunată, chiar necesară. Nu neg că iubirea nu implică disconfort uneori, dar ca orice emotie, ea ne solicită capacitătile de adaptare, ne confruntă cu provocări si ne cere să-i facem fată.
Noi facem din iubire jocuri de oameni mari, in care reproducem jocurile copilăriei, cand invătam să descoperim ce inseamnă iubirea, si atata vreme cat nu ne dăm seama că reproducem inconstient modele vechi, nu alegem noi adultul de azi liber de constrangeri, ci alegem conditionati de trecut, avem mari sanse să iubim ca atunci cand aveam sentimentul că fără acceptare si iubire am muri. Adulti fiind, nu mai suntem in aceeasi situatie si totusi gandim la fel si ne raportăm la fel la celălalt. Dacă atunci eram in stare să acceptăm orice atitudine, chiar si cele negative pentru că orice semn era mai bun decat indiferenta care ne făcea să simtim că nu existăm pentru celălalt, adulti fiind, stim că suntem importanti si existăm cu sau fără atentia celuilalt.

Fara sa ne dam seama, multi dintre noi am rămas acei copii speriati, chiar ingroziti că vom rămane singuri si neputinciosi si in pericol de abandon. Trist e că desi iubim mult si suferim si mai mult, habar nu avem ce ni se intamplă, pentru că nu ne intrebăm, nu ne gandim, nu rationăm, nu constientizăm, doar ne temem ca iubirea sa nu-si piarda din farmec.
Uneori, farmecul iubirii constă tocmai in a cunoaste toate aceste lucruri care ne eliberează de trecut, de teamă, de granite, de conditionări si ne lasă să ne alegem iubirea sănătoasă, sinceră pentru omul pe care il indrăgim pentru ce e El sau Ea.

Nu ajungem usor in această situatie si cu adevărat cred că ne e aproape imposibil să iubim pe altcineva si altcineva să ne iubească, pană cand nu invătăm să ne iubim si să ne acceptăm pe noi insine. Pană cand nu ne plăcem si nu credem că merităm să fim iubiti, nu deschidem portile iubirii celuilalt.

Iubim cu disperare cand ne temem foarte mult. Nu putem trăi fără el/ea, atunci cand nu putem trăi cu noi insine. Facem o obsesie pentru celălalt cand nu vedem că existăm liberi unul pentru celălalt si putem alege fara să fim obligati. Ne creăm realităti imaginare cand căutăm iubirea in altă lume decat cea reală, pentru că nu o putem accepta pe aceasta asa cum e. Spunem că facem orice pentru iubire si in acest proces ne indepărtăm exact de esentă pentru că acel orice devine orice altceva si mai putin, iubire.

O altă fată a iubirii e cea in care iubim constienti de noi, de celălalt, de viată, de trăiri, de limite, de nevoi, de vise si dorinte, de ce putem si ce nu suntem in stare, de trecut, prezent si viitor, constienti de ce alegem si ce nu, de ce facem si ce rămane nefăcut, de compromisuri si frustrări mai mult sau mai putin tolerabile, de plăcere si neplăcere, de cat suntem dispusi sau capabili să oferim sau să primim, de echilibrul pe care il avem si de cel spre care aspirăm.

Iubirea, ca orice realitate a vietii, are mai multe fete, depinzand in ce unghi te pozitionezi atunci cand o privesti, depinzand ce fată a ei cunosti si pe care vrei să o descoperi !"
Aniela MINU
Psiholog clinician - Psihoterapeut
Cabinet: SIBIU Str. Banatului Nr. 16
0741353650

9 comentarii:

Rontziki spunea...

Este foarte adevarat ca numai atunci cand ne acceptam pe noi insine, putem oferi celorlalti o persoana ce poate fi iubita. Iubirea are totusi multe fete, in functie si de oameni, dar chiar si pentru aceeasi persoana, de-a lungul vietii, iubirea imbraca forme diferite...

O iubire sanatoasa presupune un echilibru intre a simti si a gandi, iar devieri de genul posesivitate, gelozii bolnave, control, pretentii absurde nu au legatura cu iubirea, ci cu propriile complexe, frustrari etc. De cele mai multe ori manifestari de genul asta nu au, nici macar in fundal, sentimentul de iubire, el fiind inlocuit cu sentimentul de posesivitate si preocupari adiacente.
Echilibrul de care vorbeam nu poate fi absolut si constant, se intampla, in functie de diferite perioade si nevoi ale cuplului, sa existe momente cand simti mai mult si altele cand gandesti mai mult, insa important e sa nu se exagereze in doar una dintre directii.

pheideas spunea...

Cei care au experimentat aceste manifestari degenerative ale iubirii, stiu ca in ei se petrece ceva ciudat, parca nefiresc. Parca nu se recunosc. Brusc mintea le este umbrita de dorinta de a "corecta" - uneori violent, dorinta celuilalt (nedorinta de a le mai face pe plac) in favoarea binelui lor. E un egoism primitiv. E un fenomen interesat, in care ratiunea lui Homo Sapiens se lupta cu cea a lui Homo Erectus, fenomen aparut pe vremea cand respectul pentru celalalt conta mai putin.

fly2sky spunea...

Foarte interesant si cuprinzator tot ce a scris Aniela Minu. Important e cred sa constientizam ceea ce simtim..si eventual sa descoperim cauzele, care de cele mai multe ori vin din copilarie. Asa putem sa ne cunoastem mai bine.

pheideas spunea...

Da, e important sa ne cunoastem, sa stim ce vrem si sa nu ne mai lasam la voia intamplarii. Iar atunci cand simtim, sa stim de ce simtim. :)

Floare de colt spunea...

Nu prea sunt de acord cu textul de mai sus.
"In iubire se ascund: obsesii, delir, anxietate, depresii, instabilitate emotională, neincredere, posesivitate, o serie de tulburări psiho-emotionale născute din convingeri nesănătoase."
"Oameni care isi justifică posesivitatea, gelozia, furia, nelinistea, invocand iubirea; acei oameni care spun că iubesc atat de mult incat nu pot altfel ?"
"Cred că uneori, cand spunem că iubim, suntem de fapt prizonierii propriilor noastre temeri de singurătate. Iubim si vrem cu tot dinadinsul să fim iubiti, pentru că suntem disperati să nu rămanem singuri"
"Ajungem atat de des să iubim oameni puternici pentru că noi ne simtim prea slabi pentru a trăi singuri, oameni dominatori pentru că nouă ne e teamă să ne afirmăm, oameni care să ne controleze pentru că noi suntem străini de control sau poate dimpotrivă, nu stim cum să trăim fără putere, dominare, control pentru că modelul iubirii pe care l-am invătat le cuprindea, pe una, două sau toate aceste trăsături si poate altele in variate combinatii."


In iubire se ascund obsesii, etc?
Atata timp cat cei doi parteneri au aceeasi pregatire, nivelul de inteligenta este aproape egal si nici unul n-ar avea motive sa se simta inferior in fata celuilalt, nu va interveni niciodata neincrederea sau gelozia, discutii si eventual ruptura.
Iubim pentru ca suntem disperati sa nu ramanem singuri?
Nuuu. Din punctul meu de vedere este gresit.De cand ma stiu mi-a placut sa daruiesc, pentru ca sunt fericita sa citesc bucuria pe chipul celuilalt si altceva nu-mi doresc in schimb. Dupa ce am divortat am realizat ca exista si alte iubiri: dragostea pentru prieteni, parinti si...OAMENI. Pe acestia ii dadusem la o parte-ca sa spun asa-in momentul in care pe "el"il urcasem pe un piedestal. N-am sa uit niciodata prima mea zi de nastere, sarbatorita dupa divort, inconjurata de oamenii pe care-i iubesc.
Singuratatea este buna pana la punctul in care te-ai cunoscut si ai invatat sa te iubesti pe tine insati, dar nu poti trai restul vietii ca un pustinc, sa n ai cui darui dragostea ce mocneste in tine, cu cine sa impartasesti gandurile, necazurile si bucuriile.
Nu putem trai fara sa fim dominati?
Nu cred. Femeia este o fiinta firava si trebuie ocrotita. Pentru asta el trebuie sa fie mai puternic decat ea.

Parerea mea este ca putini oameni au acea flacara nestinsa in ei care se numeste IUBIRE.

FloriPloiesteanu spunea...

Cand iubesti cu adevarat nu mai simti nevoia sa fii iubit, esti fericit iubind si multumesti ca iubesti. Bineinteles ca pana la acest sentiment al multumirii de sine, ajungi trecand prin toate fazele, dintre care face parte si dorinta de a fi iubit; dar daca iubesti pentru ca esti iubit, nu mai este iubire, este schimb, zicea Rebreanu. Ii subscriu. Aceasta distinsa doamna, medic observ, ne sfatuieste sa ne domolim sentimentele, sa ne temperam iubirea, spunandu-ne ca suntem nebuni, sau inconstienti de ceea ce simtim de fapt. Eu ii raspund respectuos, ca inca nu a ajuns sa simta ca iubeste. Face parte din categoria celor care iubesc avand un interes sau un cumul de interese. Poate va ajunge vreodata sa iubeasca, dar e posibil ca niciodata sa nu aiba aceasta ocazie daca ramane cantonata in egoism si in iubirea calduta, care nu este iubire ci doar afectiune. As mai adauga cateva lucruri dar , poate cu alta ocazie.

Saturnianul spunea...

"Cand iubesti cu adevarat nu mai simti nevoia sa fii iubit" spune FloriPloieşteanu. Cu părere de rău, dar asta este o filosofie stereotipă prezentă în romanele de dragoste (pe care le-am savurat în adolescenţă) fiindcă în lumea reală lucrurile nu prea stau aşa. Iar cînd stau aşa, nu rezistă. Am experimentat acea iubire exclusivistă, am trăit-o.

Poţi iubi fără să aştepţi o răsplată şi atunci, da, oferi ceva sincer şi dezinteresat. Dar să zici că iubeşti fără a simţi nevoia să fii iubit, e cu totul altceva. Orice fiinţă umană simte nevoia să fie iubită, indiferent dacă are parte de iubire sau nu. Este în natura noastră, în codul genetic dacă vreţi. Pînă şi cea mai mare bestie umană sunt convins că simte nevoia, undeva în adîncul subconştientului, să fie iubită.

Ştiu cîteva iubiri sfîrşite, aparent inexplicabil, în care unul dintre ei iubea, aparent, fără a mai simţi nevoia să fie iubit(ă). Iar cînd s-a terminat, persoana care dăruise iubire fără să-i pese şi de sufletul ei, se întreba unde a greşit. Că doar iubise sincer, dezinteresat. Nu greşise nicăieri. Se întîmplase ceea ce trebuia sa se întîmple la un moment dat, ceea ce mereu se întîmplă, în mod natural, atunci cînd o stare de dezechilibru ţine prea mult: are loc un eveniment care restabileşte echilibrul.

Iubirea, în special, pe care o primim necondiţionat de la o persoană nu este ceva despre care trebuie să credem că ni se cuvine implicit. Este un dar suprem pe care trebuie să ştim a-l aprecia la adevărata sa valoare.

A accepta să primeşti din partea cuiva iubire, oricît de sincer şi dezinteresat ar fi dăruită, ştiind că TU nu vei putea dărui persoanei măcar o fărîmă pentru că pur şi simplu nu simţi, a nu te interesa nevoia de iubire a celuilalt, atîta vreme cît tu îţi primeşti porţia ta, reprezintă egoism. E un dezechilibru pe care viaţa are grijă să-l repare, chiar dacă nu mereu o face aşa cum ne-ar plăcea nouă.

FloriPloiesteanu spunea...

Chiar daca ti se pare de necrezut Saturnianule, si concluzionezi cu o fina urma de ironie, ca e un sentiment fumat, aparut in mod fantezist din romanele de dragoste adolescentine, eu nu pot sa iti spun decat ca, nici nu poti intelege, atata timp cat filtrezi sentimentele altuia, prin ratiunea ta proprie, prin logica. Sentimentele nu sunt ceva logic, ci ilogic, deci nici nu vei putea vreodata sa le crezi, auzindu-le la altul, atat timp cat nu le poti intelege, pentru ca tu nu le-ai trait.
Fiecare individ este unic, deci fiecare dintre noi si simtim unic, si traim unic. A incerca sa te incadrezi intr-un tipar sau altul, inseamna a accepta sa iti pierzi unicitatea.

claudia spunea...

Am aceeasi parere ca si Flori . Eu cred ca iubirea exista doar sub forma neconditionata, pentru orice. Pentru lumina, pentru firul de iarba, pentru oamenii buni si oamenii rai , pentru cei ce te iubesc sau nu. Restul ... sunt ca si diferitele intensitati ale luminii. Cu mai multa iubire sau mai putina. Nu spun ca e rau, pentru fiecare este bine exact asa cum simt. Cum nu poti spune ca un apus este mai bun decat un rasarit :) Daca se intampla ca iubirea sa fie impartasita nu am nimic impotriva, dar recompensa iubirii se afla in simtirea ei. Sa iubiti :)