"Oleg Dombrovschi, un român basarabean, veteran de război, rănit pe front, prizonier al lagărelor sovietice şi al închisorilor comunismului românesc.
Oleg Dombrovschi este un om norocos. Peste o lună împlineşte 90 de ani. Dacă ar face însă un bilanţ al celor negri şi pierduţi, românul născut în Basarabia ar număra trist: trei ani de război mondial, şapte ani de prizonierat în lagărele sovietice şi ...
încă şase în puşcăriile comuniste din România.
Oleg Dombrovschi s-a născut la Orhei, în Basarabia, pe când România Mare avea doar un an, în 1919. Peste douăzeci de ani era un tânăr liceean în Chişinău, care-şi jucase deja destinul la ruleta simpatiilor legionare. Într-o dimineaţă, după ce la Bucureşti fusese ucis Armand Călinescu, la uşă a bătut un domn de la Siguranţă (serviciul de securitate al României interbelice).
Oleg, membru al unei "Frăţii de cruce", nu era acasă. S-a dus a doua zi unde fusese "convocat". Acolo i-a fost spulberat visul de a urma Politehnica la Bucureşti. A fost eliberat fără să păţească nimic, însă trecuse printr-o discuţie "lămuritoare". Nu era bine să plece la studii, fiindcă oricum era obligat să se întoarcă peste un an pentru satisfacerea stagiului militar.
Ca să amâne recrutarea ar fi trebuit să plătească o taxă pe care nu şi-ar fi putut-o permite. Aşa că "pentru liniştea lui şi în legătură cu problema legionară" a fost sfătuit să se înroleze voluntar în armată. Cedarea Basarabiei către URSS l-a prins pe Oleg Dombrovschi în oastea României.
Doar episodul retragerii dincoace de Prut l-ar putea cuprinde într-un volum de 1.000 de pagini. A jucat mai multe roluri, inclusiv de translator. Odată, liderul unei patrule ruseşti, nimerite "accidental" în calea românilor obligaţi să plece, i-a spus: "Sper să ne mai întâlnim, poate, la un pahar". Atunci, Oleg i-a răspuns: "Ne întâlnim doar pe câmpul de luptă! Istoria nu se termină aici!".
Rusul, un domn cărunt, a zâmbit. "Aveam tupeul tinereţii", râde acum bătrânul cu ochi albaştri. Dombrovschi s-a trezit singur în România, cu un ordin de lăsare la vatră cu care nu ştia ce să facă. Singur, departe de Orhei şi de mama pe care o lăsase acasă, paralizată, de care nu mai ştia nimic. Mama fusese doctor, studiase medicina la Sankt Petersburg.
Instinctul i-a spus basarabeanului să rămână la Bucureşti. A dat examen la Şcoala militară de ofiţeri şi a fost admis, fiind trecut direct în anul II. Pe 22 iunie 1941, când armata română a început lupta pentru recucerirea Basarabiei, Dombrovschi era într-o garnizoană din Huşi. Oleg a plecat la război călare, la două noaptea. Era de-acum ofiţer de artilerie.
A fost greu: "Mi s-a părut groaznic, parcă pluteam prin întuneric, prin necunoscut, nu vedeam unde sunt, mă lăsam în voia calului". Ce-l ţinea în şa? "Mă liniştea gândul că merg să lupt pentru patria mea, pentru Basarabia..."
IMPACTUL CU RĂZBOIUL
Nemţi şi români, decapitaţi, cu organele genitale în mână
Prima amintire din război este, cumva, ca primul mort pe care îl disecă un student la Medicină. Nu se uită niciodată. Pentru Oleg Dombrovschi prima amintire de război este aceasta: "Un grup de nemţi şi de români, probabil nişte cercetaşi trimişi în recunoaştere, ucişi, decapitaţi, strânşi într-un cerc. În mâini aveau organele genitale retezate, pline de sânge uscat".
Dombrovschi ne aruncă brusc într-un film asiatic, unde fiecare imagine e o poezie crudă, un haiku despre absurdul unei lumi părăsite, temporar, de Dumnezeu. Îşi taie amintirile de parcă ar fi imagini pe peliculă. De-acum înainte, fiecare propoziţie pe care o spune doare, aproape fizic, iar oamenii încetează să mai aibă conştiinţă, devin bestii bântuite de-un duh rău.
"Plocoanele", piramide de evrei ucişi
"Adevărul groaznic este că populaţia basarabeană ne făcea, nouă şi nemţilor, ceea ce numeau ’plocoane’. Adică prindeau evreii din sate şi îi omorau, apoi îi puneau în drum. Ţin minte o piramidă de morţi. Deasupra era o evreică tânără, de vreo 16 ani, care fusese foarte frumoasă".
Oleg Dombrovschi nu împarte bătăliile ca istoricii. Pentru el nu există lupte importante. Viaţa trebuia să ţi-o câştigi în fiecare zi. "În război poţi să mori oricând. N-are importanţă dacă pici la Stalingrad sau, cum era să păţesc eu, zdrobit de un tren, într-o gară oarecare". Din accidentul dintr-o gară al cărui nume de mult l-a uitat, Oleg s-a ales cu umărul rupt.
"Eram delegat la un spital pentru cai să recuprez nişte animale, puteam să termin acolo, în gara aia, nu mă mai ştia nimeni. M-au salvat nişte localnici, m-au dus cu căruţa la spital, unde nişte călugăriţe cu studii medicale mi-au pus umărul la loc". La Odessa, tot în 1941, a fost rănit, la acelaşi umăr, de o schijă. O salvă de proiectile a căzut în buza şanţului unde era observator înaintat.
În 1942, telegramele venite de pe front anunţau că "La Cotul Donului se dau lupte grele!". Oleg Dombrovschi ştie ce însemnau luptele astea grele. Istoria e un regizor pervers: face din armatele de bărbaţi tineri şi şocaţi nişte eroi neînfricaţi. De fapt, nu e aşa. De fapt, te temi în fiecare secundă, de fapt, trupul îţi tremură la fiecare glonţ, de fapt, viaţa ta atârnă de un milimetru sau mai puţin.
Dar eşti gata să mori, fiindcă lupţi pentru ţară şi asta contează. Conta. Divizia lui, a 15-a, condusă de generalul Sion, aşa a fost, de bărbaţi tineri şi speriaţi care au ajuns prea devreme eroi. Generalul Sion a murit în prima linie.
Evadarea de la Cotul Donului
Povestea lui Oleg a fost gata să se termine într-o casă părăsită, aproape de Don. Aici se strânseseră ofiţerii români să discute despre capitulare. În faţă erau ruşii, în spate, departe, "ai noştri". Dombrovschi a fost singurul din casa aia care a refuzat să se predea. Atât a spus: "Eu nu!" şi a sărit pe geam.
O rafală de gloanţe venite de departe i-a trecut peste creştet. A nimerit într-o vâlcea, de-acolo în alta, şi tot aşa, până a ajuns înapoi la soldaţii români. Le-a spus că şefii lor hotărâseră capitularea, a întrebat: "Cine e cu mine?" şi treizeci de oameni l-au urmat în aventura vieţii lor.
Au fugit pe câmp, în necunoscut. Zile şi nopţi n-au mâncat, n-au ştiut unde sunt. Bâjbâiau căutând linia frontului, unde i-ar fi putut salva nemţii.
"Domnule general, sunt plin de păduchi"
Din când în când, Oleg Dombrovschi închide ochii. E iarăşi tânăr şi fuge speriat pe un câmp. Oftează ca un om care tocmai a aflat că suferă de-o boală incurabilă. "Am uitat numele multor camarazi. Sunt un boşorog, am voie". Zâmbeşte. Şi-a amintit: "Într-o noapte am văzut o casă. Nu mai era niciuna în jur. Am înaintat până acolo, am deschis uşor uşa şi mi-a ieşit în faţă o rusoaică. Mi-a pus mâna la gură, făcându-mi semn să tac. Pe divan erau patru perechi de picioare. Ruşi, aveau ghetele jos. I-am făcut semn femeii că sunt mort de foame. Mi-a dat nişte mere uscate".
În noaptea aia au furat o capră. Camarazii lui au mâncat-o crudă. El n-a putut. A doua zi au întâlnit, pe un deal, trei copii care veneau de la săniuş. "Nu ştiam unde suntem. Ei ne-au zis şi ne-au condus spre prima aşezare umană. Eram în zona Donului liniştit, a cazacilor care sunt omenoşi. Am luat copiii cu noi până s-a înserat, abia apoi le-am dat drumul. Dacă îi lăsam să se ducă acasă ar fi povestit tot şi ar fi aflat ruşii".
Aşa a juns la comandantul Armatei a IV-a. "Când ne-au văzut nemţii cum suntem ne-au spus să stăm jos şi s-au grăbit să ne dea mâncare. Nu m-am aşezat. ’Domnule general, sunt plin de păduchi, v-aş distruge tot cortul’ ", i-a spus Dombrovschi comandantului. Mai târziu, în lagăr, a aflat că ofiţerii care se predaseră atunci, la Don, fuseseră împuşcaţi pe loc. El nu.
VEDERE DIN GARĂ
O mie de funduri goale, în drumul spre lagăr
Oleg Dombrovschi a căzut prizionier în august 1944. S-a întâmplat într-un lan de porumb unde divizia lui a pierdut două baterii, distruse de tancurile Armatei Roşii. Dombrovschi s-a prăbuşit. "Din cauza efortului şi a malnutriţiei, când am căzut la pământ nu m-am mai putut ridica. Am adormit imediat". Era cu un alt camarad.
Când s-a trezit a văzut un român şi un rus stând pe câte o cutie, fumând într-un lan de porumb. Rusul era NKVD-ist. Camaradul român i-a făcut semn că totul e bine. "Credeam că mă va jefui, aveam un ceas Junker fosforescent. Aşa credeam, că mă va jefui şi mă va împuşca". NKVD-istul şi-a condus însă prizionierii la punctul de colectare.
"Ne-a luat în simpatia lui şi ne-a scutit de o groază de neplăceri, ne-a salvat viaţa. Subordonaţii lui ar fi vrut să ne ia tot, prăzi de război. NKVD-istul a spus atunci: ’Vreţi prăzi? Auziţi mitralierele? Mergeţi acolo şi luaţi-le, luptaţi-vă! De oamenii ăştia nu se atinge nimeni’ ". De ce a făcut aşa? Cine ştie? În război apar de nicăieri şi oameni buni, care schimbă tot, ca în "Pianistul" lui Polanski.
"Era un om cumsecade, dar nu ştiu, nu ştiu de ce ne-a salvat", spune Dombrovschi, cu accentul basarabean încă prezent, deşi stă de peste 50 de ani într-o casă din Bucureşti, pe o stradă cu nume de general.
Când alba-neagra îţi salvează viaţa
Dombrovschi a ajuns teafăr la "punctul de colectare". Aici a văzut o altă secvenţă pe care n-o poate uita, deşi au trecut şaizeci şi cinci de ani peste amintirile artileristului: "Noi aveam un băiat cu noi, era ţigan, semianalfabet şi absolut incapabil de front. Nu-i dădeam nici armă, îl ţineam legat de tun. Era un şmecher, plin de viaţă.
Juca mereu râşca şi alba-neagra. Îi jecmănea pe toţi! Când ajungem la punctul de colectare, ce vedem? Pe băiatul ăsta, nu-mi mai amintesc numele lui, jucând alba-neagra cu ruşii. Îi prostea, le lua rublele. S-a împrietenit cu ei. El se plimba prin punctul de colectare ca un om liber. Sigur a scăpat".
Moartea celor din dreapta
Drumul spre Siberia a început cu prizonieri înaintând prin locuri unde dansa ura: "Mergeam în coloană, când a venit un rus într-o motocicletă cu ataş. A pornit mitraliera şi a tras cât a mers cu motocicleta pe lângă noi. Cei care erau în dreapta au murit". Mai târziu a apărut o rusoaică. "Avea un pistol, s-a îndreptat spre nemţi şi le-a urlat: ’Voi sunteţi rasă superioară? Mi-aţi omorât familia, nenorociţilor!’. Apoi, a tras la întâmplare toate focurile şi a început să plângă nervos".
În trenul care a dus prizionierii spre Siberia cuvântul "igienă" nu avea cum să existe. "Nu puteam să ne facem nevoile, nu aveam unde, nu aveam cum, făcusem o gaură în duşumea şi ne-am uşurat acolo. Dar ruşii ne-au prins şi ne-au ameninţat că ne împuşcă dacă mai facem". Prizonierii în drum spre lagăr traversau, de fapt, infernul, făceau ocluzii intestinale, infecţii groaznice, mureau constipaţi şi chinuiţi.
"Trenul mergea puţin, oprea, prioritate aveau garniturile care duceau înspre front oameni, muniţie. Erau şi civili care călătoreau pe linie. Pe noi ne băgau când era loc". Secvenţă de Oscar pentru cel mai bun lungmetraj horror: "De câteva ori ne-au oprit în nişte gări foarte populate. Noi eram la linia a patra sau a cincea. Pe peron era plin de femei, copii, bătrâni care aşteptau. Ne-au dat jos şi ne-au spus să defecăm. În tren eram cam 1.000 de oameni". O mie de funduri întoarse spre ruşii de pe peron care nici măcar nu-i priveau. "Vedeau des scena asta, erau obişnuiţi".
Sfinţii de sub var
Dombrovschi a văzut şi cum un doctor neamţ i-a tăiat degetele de la mâna dreaptă unui camarad care fusese victima unei explozii, degete care cangrenau şi l-ar fi ucis în trei zile. Fiindcă a fost tare de inimă, Dombrovschi şi-a ţinut camaradul cu mâna împinsă în perete, în timp ce doctorul neamţ reteza, deget cu deget, cu un briceag ascuţit prost.
O lună a mers Oleg cu trenul groazei. Până la ultima gară. De acolo i-au urcat pe un vapor care i-a lăsat la Yelabuga, la graniţa Uralilor, în lagăr. Aici fusese înainte un centru mănăstiresc. "Sovieticii uciseseră toţi călugării şi dăduseră repede cu var, dar tot se vedeau picturile cu sfinţi pe dedesubt". Şi-a făcut cruce.
"Lăsaţi-mă pe mine, dar scrieţi, vă rog, adevărul acesta: în zona Cetăţii Albe, locotenentul Epure s-a sinucis în faţa regimentului, împuşcându-se în cap. ‚Acest ordin (n.r. - ordinul retragerii trupelor române din Basarabia) nu-l pot executa!’ au fost ultimele lui cuvinte. El e un erou uitat. Noi, românii, am ajuns până la Stalingrad în căruţe cu coviltir şi cu cuptoare de pâine trase de boi, ca vai de lume..."
Oleg Dombrovschi, fost combatant în al Doilea Război Mondial
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu