“Frate Ilie,
Am primit scrisorile tale din 5 şi din 25 februarie şi dacă încă nu ţi-am răspuns nu crede că s-a întâmplat din altă cauză decât numai din simplul motiv că mi-am propus să nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni şi colegi de şcoală le-am pus la o parte, fără a fi răspuns acelora, care desigur numai cu bună intenţie au vrut să ştie dacă mai trăiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscreţie, dar nu sunt eu de vină dacă din păcate am trăit experienţa tristă că în timpurile de acum omul nu mai ştie cui să se încreadă. Cum mă întrebi tu ce mai sper şi ce cred? Îţi răspund că timpul speranţelor mele a trecut şi că credinţa mea este aceea a şarpelui, care i s-a dat de la natură de a-şi apăra capul, dar nu crede că aceasta o spun fiindcă aş vrea să-mi apăr viaţa nenorocită; nu, pentru aceasta viaţa mi-am riscat-o de mai multe ori în 1848 şi 1849 pentru naţiunea mea iubită şi credinţa pentru împărat, ci înţeleg prin aceasta naţiunea mea iubită care geme sub atâtea greutăţi şi pentru care m-ar durea inima dacă prin dezvăluirea credinţei mele adevărate aş duce-o într-un pericol şi mai mare. Cu altă ocazie, mai multe, rămâi sănătos şi nu uita pe aceea mamă al cărei piept l-ai supt şi pe sincerul tău prieten,
Iancu, m.p., advocat şi prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867″
Azi se împlinesc 140 de ani de la moartea lui Avram Iancu. Să-i fie ţărâna uşoară!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu