nostalgii si oameni

Am absolvit aceasta scoala in 1982 (Scoala Generala Nr. 6 Sibiu). Cu nostalgie imi aduc aminte de colegi si profesori cu pasiune, cum mai rar gasesti in ziua de azi. Pe vremea aceea, Scoala Ardeleana inca mai avea rezonanta in mentalul colectiv. Ce vremuri ! Ne bateam toata ziua si citeam pe rupte ! :) ... De o vreme, m-a pocnit nostalgia asa de tare, incat am zis sa imi caut fostii colegi. De unii am dat, de altii nu. In epoca internetului gasesti pe oricine, daca vrei si, bineinteles, daca vrea sa fii gasit. :) Pe unii i-am gasit pe Facebook. Le-am scris, insa nu mi-au raspuns, desi au vazut mesajul. Sincer, nu mi s-a mai intamplat pana acum. In general, oamenii cu care corespondez au un grad de inteligenta peste medie. Si, se presupune ca, dupa o varsta, nu te mai ascunzi usor. Cine stie ... or zice ca vreau ceva de la ei. Stiu ca ardelenii, indeosebi cei din marginimea fostului imperiu au o chestie similara cu ascunsul dupa "portile inalte" si privitul prin gard. Nu mai vorbesc ca altii, de le bati in poarta in miez de noapte, te trimit sa iti cauti cazare ... :) In fine, ce sa mai zic, fiecare cu "cutiuta" lui :) ... vezi tot

o drama de educatie rutiera

Am fost aseara la "Pozitia Copilului". Incadrat cu brio la capitolul "de arta", cu buget redus, filmul lui Călin Peter Netzer socheaza din toate punctele de vedere. Cred ca acesta a fost atu-ul sau in competitia pentru marele premiu. Ca o nota personala, sezizez o oarecare "disperare" a creatorului roman de a obtine calitate prin senzationalul deseori impins in trivial. Filmul a socat prin script, desi nu este foarte complicat, mai mult subliminal, prin regie si prin prestatia actorilor (mai ales limbajul). Povestea este simpla - despre parinti si copii, despre posesivitatea unei mame care, diserata ca singurul sau copil a plecat de acasa, face orice sa il readuca pe "calea cea buna", in camera cu ursuleti si laptic servit la pat. Ea stie cel mai bine ce vrea "puisorul sau". Si "puisorul" (vreo 40 de ani), interpretat de Bogdan Dumitrache, si-a bagat p... si i-a f... pe toti in gura si s-a mutat cu concubina. Apoi actiunea se muta brusc din "probleme familiale" la drama unui accident rutier. Fiul, in timp ce conducea un Q7, la iesirea dintr-o localitate, undeva spre Slobozia, da peste un baietel de 14 ani si il omoara pe loc. Este momentul in care filmul "accelereaza" spre o drama de educatie rutiera. Incep interventiile parintilor, matusii, a mamicii in special, pe la sefi din politie si sefuleti de spital. Se numara si se negociaza spagi de zeci de mii de euro, se aranjeaza dosare, ca sa scape beizadeaua de parnaie. Si beizadeaua, intr-un acces de revolta juvenila ii fute pe toti in gura si le spune: "Nu va mai bagati in viata mea ! M-am saturat de voi !". Finalul filmului este cutremurator. Cred ca pentru asta a luat marele premiu. Luminita Gheorghiu si Adrian Titieni sunt absolut formidabili in scena "mama criminalului se duce sa ceara iertare parintilor victimei". Asta e tot filmul. Un scenariu simplu si captivant (nu m-am uitat deloc la ceas). Fara peisaje ample ... doua apartamente, un sediu de politie, o camera de garda si o benzinarie pe un DN.
Pozitia Copilului este un film puternic ancorat in peisajul autohton, cu aluzie la protipendada postdecembrista, la beizadele, la Huidu si altii.
Primul "scartz" al filmului mi s-a parut filmarea. Planul a fost prea apropiat si camera tot sarea si tremura de sus in jos sau de la stanga la dreapta pe chipurile protagonistilor. Poate ca este o tehnica speciala ... nu cunosc. Pe de alta parte, tehnica a surprins intr-un mod nemaintalnit chipuri nemachiate, stari, suferinta, lacrimi si extraordinarul talent al actorilor.
Iar al doilea, a fost limbajul trivial. Se pare ca in toate filmele romanesti exista un apetit pentru bagat si scos puli, futut in gura, dat muie si alte obcenitati. Cum am spus la inceput, cred ca regizorul a vrut sa socheze. Daca ar fi insistat mai mult pe dialogul dintre fiu si mama sunt convins ca ar fi obtinut acelasi efect. Insa fiul, desi personaj secundar, abia scoate 10 fraze in tot filmul, din care jumatate sunt cu bagat si dat. In schimb Luminitei Gheorghiu ii dau nota 11. Si-a jucat rolul absolut formidabil, cu o dezinvoltura pe care numai marii actori o au. Si ea este, fara doar si poate, unul din titanii scenei romanesti.
Ce sa va mai spun, Pozitia Copilului este un film care merita vazut, fie si pentru senzatia pe care o ai dupa, in care ramai fara grai. Nu stii daca e da sau nu. Iti revii abia dupa cateva ore si il comentezi toata noaptea. :) Va urez vizionare placuta ! ... vezi tot

credeti ca exista Dumnezeu ?

Credeti ca exista Dumnezeu ? Eu nu, si am sa va spun si de ce ! Viata mi-a confirmat de nenumarate ori ca vointa si gandul sunt mai presus de toate. Sa va povestesc o intamplare recenta ...
Am o lucrare pentru un client, mai ampla. Pentru jumatate din ea am apelat la o cunostinta. N-am ce sa-i reprosez; acesta si-a facut treaba. Clientul i-a dat si un avans si a mai ramas un rest de plata, pentru care trebuia sa se vada astazi cu el. Numai ca, din nefericire, s-a intamplat ceva. Clientul, o doamna foarte amabila si cu bun simt, a patit un accident si este internata in spital. Ieri nu a raspuns la telefoane, insa azi si-a cerut scuze si fata de mine, si fata de amicul cu pricina, ramanand sa se vada cu el pe sfarsitul saptamanii.
Vorbesc cu amicul ... "Baga-mi-as p..., ma bazasem pe banii ei !". Ce era la gura lui .... Cu alte cuvinte, o injura pentru ca a "cutezat" sa se interneze in spital. Nu urma de compasiune, intelegere a situatiei, ca deh, oameni suntem. Iar in fata bolii suntem egali. Nici gand de asa ceva !
Ma intreb, oare exista un Dumnezeu, acolo sus, a-toate-vazator ? Nu prea cred, pentru ca, se pare ca, unii o duc asa toata viata, pisandu-se pe altii si dand m... (scuze de expresie), fara sa isi faca griji. Pe tipul cu pricina il cunosc de ceva ani. Este credincios. Nu practicant, insa crede in Dumnezeu si se roaga sa-i dea ... Si Dumnezeu ii da ! Asa se zice ..., ca Dumnezeu e sus, vede si da pe masura.
Ei bine, eu nu cred ! Pentru ca daca ar fi vazut, i-ar fi dat exact cat merita. Sau suficient cat sa vada. Cred ca mai degraba gandul ii este puternic si face ca tot ce il inconjoara sa se aseze dupa bunul sau plac.
Rog scutiti-ma de argumente gen ... o sa-i dea si o sa-i faca ... ! Pana atunci, altii o iau cu varf si indesat. Si nu se intampla nimic.
Sa fiti iubiti ! ... vezi tot

daca iubire nu e ...

Am vazut ca e la moda sa te pozezi cu copilul, nu in parc, ci pe prima pagina in revistele mondene. Nu zic, e frumos sa vezi o proaspata mamica, "implinita" (financiar), insa parca e prea de tot sa iti pui copilul "pe toate gardurile". Din pacate asa isi cresc unii cotatia de piata si, cum nu au multe in cap, vin cu "recuzita". Dar nu despre proastele din tabloide vreau sa va povestesc, ci despre altele. Mi-a ramas pe retina un citat al unei vedete de hartie - cica "Copiii nu leaga un cuplu. Daca nu exista iubire, nimic nu e! Copiii vin sa implineasca ceea ce exista deja.". Sublim ! ... Si atunci de ce la divort trag de bietul copil de zici ca e lipit cu Superglue ? Sunt perfect de acord, insa intr-o alta lume, cu mai multi neuroni. In lumea noastra oamenii sunt pasionali si interesati. Nu vor sa piarda nimic din ce, cu greu, au castigat. Si se folosesc de absolut tot ce pot, inclusiv de copil, ca sa isi justifice rapacitatea sau neputinta. Sau, dupa ani in care nu au vazut langa decat un chip, sa o ia de la inceput li se pare ca si cum ar incerca sa traverseze o autostrada fara trecere de pietoni.
Stiind despre ce e vorba, privesc in jur si vad din ce in ce mai multe cupluri aflate in diferite stadii de transformare. Parca e un facut ca, dupa multi ani, partenerii sa nu-si mai vorbeasca, sa nu mai faca multe impreuna si li se citeste pe chip lehamitea de o relatie din care nu pot sa scape. Ce ii mai tine legati ? Copiii si bunurile agonisite ? Cum e cu "Copiii nu leaga un cuplu ?". Sau, poate cauta motive ...
Sa stiti ca m-am intrebat de multe ori, de ce relatiile trebuie sa evolueze precum lumanarile - se aprind vesele la inceput, ard cu lumina si pe urma se sting. Ce se schimba in subconstient ? De ce nu vine de la sine si, practic, trebuie sa ne fortam, chinuim, sa mentinem o relatie ? De ce numaram pe degetele de la o mana cuplurile care se sorb din priviri si dupa 10, 20, ... 40 de ani ? Cred ca asa este omul facut, sa isi doreasca mereu altceva.
Tinerii fac doua greseli majore - una este cand confunda sexul cu iubirea si a doua, cand au impresia ca barbatii seamana cu femeile.:) Femeile si barbatii sunt doua specii diferite. Daca natura nu ar fi inventat hormonii, probabil ca "Planeta maimutelor" ar fi fost acum impartita in doua. Lasati ca nici impreuna nu e mai bine. Dupa ce se vaneaza unii pe ceilalti, isi dau in cap cu ce apuca.
Stiti ce ma enerveaza cel mai mult ? Ipocrizia ! De ce se chinuie unii cand, "Daca iubire nu e, nimic nu e !" ? Cum spuneam mai devreme, au ceva de impartit si, decat sa piarda, prefera sa se chinuie pe ei si pe altii. Au si o definitie: "It's complicated !". ... Fuck yourself behind the bars ! as zice, in duiosul grai al lui Shakespeare.:))
Cred ca cei mai fericiti sunt pragmaticii; cei care considera sentimentul ceva neproductiv. "Are, il iubesc !". In loc sa isi complice viata, se ghideaza dupa urmatorul sablon: intrat, incarcat, plecat. Adica: cucerit, turnat plodul si "spalat putina" cu jumatate din avere. Dramele apar la plecare cand, descopera ca averea e doar pe hartia de la banca pe care scrie "ipoteca".
Daca ma uit mai atent in jur, vad ca aproape totul se in varte in jurul sexului. Sex si bani ! Si daca ma gandesc, aproape toate relatiile de business se impart in doua mari categorii. Fie parintii au jucat pe vremuri sotron in curtea vreunei judetene de partid, fie cineva isi ofera "serviciile". Si cum suflete perverse care cauta consolare sunt destule, businessu merge struna.:) Mai greu e cu privitul in oglinda. Dar daca stingi lumina si e apa calda, e ok. Sau poate te multumesti cu bonurile de masa !:))
Iar cei mai nefericiti sunt cei care pun sentiment in tot ceea ce fac. Recunosc ca, printre ei, ma numar si eu.:) Da, pot sa spun cu toata sinceritatea ca, "Daca iubire nu e, nimic nu e !". Unii descopera asta mai devreme, altii mai tarziu. E doar chestiune de timp. Timpul este tot ce ne ramane in drumul nostru catre eternitate. Din pacate, cu fiecare zi ce trece, din ce in ce mai putin. :)
Cam asta e cu iubirea vesnica, neprihanita, dezinteresata sau nu. Totul e sa-ti placa ! :) ... vezi tot

nobody cares

De cand ma stiu am avut gura spurcata. Nu pot sa zic ca e alb, cand e negru ! Sau cel putin daca asa mi se pare mie. Nu are sens sa va povestesc, de cate ori nu mi-am luat-o; de cate ori nu mi s-a spus, prieteneste: "Lucian, ce te costa sa zici ca e alb ? Acu, ce sa va zic, desori granita dintre alb si negru este atat de precara, incat habar nu am cum e mai bine - sa zici adevarul, sau sa minti ? Cred ca tine mai mult de firea omului. Ne place sau nu, adevarul este unul singur. Si daca nu avem ceva probleme la mansarda, in general, cu totii il cunoastem.
Sa zicem ca cineva are in varful capului un cucui mare de tot. Stie foarte bine asta si, saracul, nu are ce sa faca. Dumnezeu la pricopsit cu ditamai cucuiul. Il vede in oglinda in fiecare dimineata. Cu timpul se obisnuieste. Intr-o zi, intalneste pe cineva care ii zice: "Vai ce frumos esti !". Respectivul se uita la el patrat si ... aici vine dilema. In sinea lui se intreaba: chiar n-o fi vazut cucuiul ? Sau poate ca l-a vazut si ii place. Sau poate minte si are un interes. Sau, l-a vazut, nu ii place, si a zis de mila. Vedeti voi, in toate variantele, cu exceptia primei, idiot e cel care face complimentul. Mai bine isi tine gura.:)
Sa zicem ca personajul cu cucuiul se intalneste cu "iubirea" vietii lui. Ia imaginati-va, ce curemur sentimental ar starni o minciuna "ambalata" intr-un compliment ?!
Uitati altceva interesant. In ultima vreme au aparut o sumedenie de asa-zisi artisti ... pictori, muzicanti, cantareti, scriitori etc. Unii isi deschid ateliere, expozitii sau concerte, unde invita lume, cunoscuti, prieteni. Chestia cu invitatul e de forma, pentru ca, de obicei, se vine cu lozu'. Respectivii nu au scoala de arte, conservator, litere, studii in domeniu, insa isi pun ecuson de "artist". Poti sa spui unui asemenea personaj ca nu se pricepe si mai are de invatat, cu buna intentie si argumente bine fundamentate ? Cu siguranta te va incadra la pozitia de idiot cu diploma. Pentru ca ... nobody cares ! Ecuatia e simpla: nu iti place, nu platesti !
Cei mai multi draci ii am ce cei care nu au nici o parere. Adica au, dar seamana cu lustruitul unei tinichele. Cu o abilitate extraordinara, evita orice pozitie transanta, incat ajungi sa te intrebi daca respectivii au, cu adevarat, ceva in cap. Unii se identifica atat de bine cu rolul de "lustragiu", incat ajung si sa fie inconjurati numai de "tinichele".
Prin urmare, e bine, sau nu, sa zici adevarul ? Cred ca cel mai bine e sa-ti tii gura. Daca cineva doreste sa afle, te va intreba cu siguranta.:)
Craciun Fericit ! ... vezi tot

cat costa un prieten ?

Cat credeti ca valoreaza un prieten ? 100 lei, un milion ? Un miliard ? Nici pomeneala ! Majoritatea, desi se bat cu caramida in piept ca, pentru ei, prietenia este cel mai scump sentiment, nu dau pe ea nici cat o ceapa degerata. Poate credeti ca bat campii. Poate ... :)
Sa stiti de la mine ca foarte putini oameni au sentimente profunde, bazate pe credinte si valori nemasurate. Oamenii saraci nu au sentimente, ci dorinte. Si dorintele tin de stare si cat de tare chioraie matu'. Nu ma refer doar la saracia materiala, ci la toate felurile de saracie, de sus, pana la bataturi. Tot un fel de saracie e si cunoasterea. Daca cineva nu a trait, nu a experimentat pana la "durere", acesta este suficient de sarac, sau superficial, sa nu simta fenomenul la fel de intens precum unul caruia soarta i-a pus in spate mai mult decat a putut sa duca. Si nu e vina nimanui. Pur si simplu asa sunt aranjate lucrurile de la Dumnezeu. ... vezi tot

nu ma mai iubeste!

Unii spun ca, cu trecerea anilor, relatiile se transforma, dragostea, afectiunea, devin mai puternice, iubirea isi pierde nuanta pur sexuala si se transforma in ceva matern, divin sau cum i-o mai spune. Absolut de acord ! Probabil ca astfel se explica de ce unii, femei si barbati deopotriva, prefera sa-si caute placerile trupesti in alte locuri, mai putin divine si inaltatoare. :)
Explicatia sta in stiinta - mai corect, in chimie si hormonii secretati de organism. Natura a inzestrat omul cu hormoni (testosteronul, estrogenul, serotonina, ocitocina, prolactina etc). Numai ca, secretia lor nu este constanta, ci este conditionata de factori externi (mediu, cultura, spirit, stres, sarmale, stiinta etc) si interni, ce tin de perioade bine determinate. De fapt, barbatii si femeile (masculii si femelele) trec prin doua faze majore (programate de natura) - ante si post act sexual. Exista perioada in care partenerii se "vaneaza", se descopera si isi satisfac placerile trupesti si, perioada in care ei trebuie sa protejeze, sa ingrijeasca si sa creasca "rodul" actului sexual. Chiar daca el nu apare, organismul reactioneaza prin reducerea cantitatii de hormoni sexuali, inlocuindu-i cu ocitocina si prolactina, hormoni care fac ca libidoul sa scada si sa creasca afectiunea materna sau paterna. Asa se explica de ce, odata cu trecerea timpului, partenerii au impresia ca, desi se iubesc, nu mai simt la fel ca la inceput. Unii spun ca "a disparut misterul". In realitate, nu este decat chimie si magnifica natura. In acelasi timp, exista un balans intre stimulii externi (o alta silueta decat cea obisnuita) si ritmul biologic detaliat anterior. Fenomenul este prezent la aproape toate speciile care traiesc pe Pamant. Exista bineinteles si exceptii, date de, cum spuneam: mediul in care traim, cultura, spirit, stres, sarmale, stiinta sau nestiinta si multe altele.
Prin urmare, nu exista infidelitate, iubire, dezamagire sau lipsa de chef, ci doar chimie. Intrebarea care deriva nu este daca schimbam ceva, ci ce anume ?! Schimbam partenerul, ne schimbam noi, schimbam mediul, meniul, garderoba, sau orice ne trece prin minte. Sau putem sa ramanem toata viata cu povara blazarii si a nestiintei si sa oftam: "Ah, nu ma mai iubeste !". Sau, putem fi si mai ipocriti si sa nu recunoastem. :) ... vezi tot

culmea stupiditatii

Stiti care e culmea stupiditatii conjugale ? Doi parteneri care se detesta, fara sa realizeze cat de mult se potrivesc.
Stiti cate cupluri sunt capabile sa faca un echilibru intre "nodurile" numarate celuilallt si cele proprii ? Cate cupluri isi irosesc tineretea si ani frumosi din viata, chinuindu-se in relatii stupide si acceptand compromisuri ? Sau, cati nu dau vina pe celalalt ca "nu face si nu drege", in loc sa sa se uite in oglinda si sa vada ca nici ei nu sunt mai breji ? E plina "piata" ! Sa fie vorba de prostie, lene sau de parsivitate disimulata ? Cred ca putin din toate si pe gustul fiecaruia ! Pentru ca mi se pare stupid sa te bagi intr-o relatie, judecand doar dupa "plug and play", ca mai apoi sa decoperi ca s-a "oprit curentu'". La fel cum tot stuid e sa o visezi pe Bragelina, cand nu te mai incape nici oglinda.
Dar cum vi se pare sa iti consideri, cu voce tare, partenerul cea mai josnica fiinta din lume, si apoi sa descoperi cat de mult il iubesti. Vi se pare ciudat ? Nici pe departe ! Este vorba doar de timp ! Timp pentru a cunoaste, descoperi si a compara, timp pentru reconsiderarea valorilor, timp pentru a vinde proprietatea de 500.000 de euro si alti timpi alesi dupa mintea si interesul fiecaruia. :)) ... vezi tot

social media

De ce socializeaza oamenii ? Aseara, pe TV5 Monde, a fost un reportaj despre "de ce socializeaza adolescentii ?", in care, o pustoaica de 12 ani a fost intrebata ce simte cand cineva ii scrie pe FB, Twitter sau IM. A raspuns fara sa se gandeasca: confort, liniste si siguranta ! Concluzia a fost simpla: nu conteaza continutul mesajelor, ci frecventa lor. Mesajele sunt simple, de genul "te iubesc" ori "like". Tinerii au nevoie de o permanenta confirmare a prieteniei. Vor sa stie ca sunt priviti de catre prieteni, felicitati sau consolati. Daca aveti curiozitatea sa pricepeti ceva din milioanele de linii de mesaj, lasati-va pagubasi. Esenta socializarii online este cu totul alta. Reporterul a mai intrebat-o pe pustoaica, ce a facut si ce a simtit cand, in urma cu o luna, i-a murit catelul ? - Am scris pe FB, unde am primit sute de mesaje. - Cu mama ta ai vorbit ? I-ai impartasit sentimentele ? - Nu, deloc ! Mi-a fost nu stiu cum sa-i spun ce simt. Am plans in fata calculatorului.

Din pacate, trebuie sa recunoastem ca vremurile in care oamenii scriau scrisori au apus demult. Cu putin timp in urma mi-am manifestat dezamagirea ca siturile de socializare sunt cam sterile. Nu au continut. Ma rog, am spus-o putin mai nuantat: e o ... labareala continua ! Corect, insa desi atunci eram convins ca am dreptate, se pare ca exista doua fete ale fenomenului. Una este cea vizibila, a miilor de poze cu flori, catei, masini, nuduri si peisaje fantastice, clipuri cu "te amor", retete de bucate si multe alte amanunte. Detalii care, pentru cineva venit de pe alta planeta si care vrea sa afle despre cunostintele pamantenilor, sunt informatii absolut sterile. Si o alta fata, cea dezvaluita la inceput, care arata ca esenta siturilor de socializare nu este de a "furniza informatie", ci de a apropia oameni. Cum, nu stiu daca ati urmarit pe Discovery o ceata de cimpanzei care, cand nu cauta hrana si fac sex, se purica cat ii ziua de lunga. Exact cam ce fac cei care ferecventeaza siturile amintite ! :) Bine, eu am definit fenomenul mai empric, pentru ca mai elevat se cheama social-media. Fenomen care este atent speculat de agentiile de publicitate. ... vezi tot

despre generozitate

"Sa va feriti de generozitatea omului prost, a celui smecher si a saracului !"
In primul rand, omul prost iti va da bucuros, apoi iti va cere inapoi. Pentru ca, chiar daca iti va darui din suflet, un "viermisor" ii va roade mintea si ii va spune ca, fie ti-a dat prea mult, fie nu trebuia sa-ti dea pentru ca nu meriti, fie ca dandu-ti tie el va ramane fara. Si aproape intotdeauna iti va cere inapoi sau iti va arunca vorbe de repros.
Smecherul iti da putin si iti va cere mult pe urma. Isi va etala generozitatea cu fiecare prilej, aducand-ti aminte ca ti-a facut un mare favor. Apoi iti va cere inzecit, ramanand la final in castig. Daca te prizi, se supara.
Omului sarac ii este frica de saracie, de foame, de orice neajuns si nimic din ce are nu ii este suficient. Din puncul lui de vedere, nimeni nu merita nimic din ce cu trida el a agonisit. Mintea sa va calcula de o suta de ori pana va darui ceva.
Precum vedeti, generozitatea si frica nu au nimic in comun. Tuturor ne este frica. Iar justificari se gasesc cu sacul. Daca pentru un om sarac, supravietuirea este esentiala, pentru unul bogat, dupa parerea mea, frica nu-si mai are justificare, daca el nu se considera sarac.
Daca privim in urma, vom descoperi oameni chibzuiti, muncitori, cu grija pentru fiecare lucru dobandit cu sudoare si cu teama pentru ziua de maine. In fapt, de la ei ne vine frica si nu putem s-o stergem cu buretele, intr-o zi sau in cateva decenii.
Pe de alta parte, generozitatea este o trasatura nobila, o calitate a spiritului, similara cu bunatatea. Generozitatea se educa - individual, colectiv, nu are importanta. Ea tine de frumusetea interioara si este rodul unei dezvoltari personale constituite pe valori si intelegerea ca lumea in care traim se bazeaza pe o alta structura, mult mai elevata si impartiala. Daruind, oamenii se imbogatesc spiritual, in primul rand prin multumirea de sine si in al doilea rand, si cel mai important, acumuland multumirea celorlalti.
Nimeni nu cere sa semanam cu Maica Theresa, pentru ca atunci putem fi acuzati usor de egoism; dar, din cand in cand, o floare, o gogoasa sau un zambet, nu cred ca saraceste pe nimeni. Generozitatea inseamna bucurie, nu obligatie. Sa fiti iubiti !:) ... vezi tot

oameni

Ma bucur cand intalnesc oameni care nu vor sa tepuiasca ! Oameni care isi onoreaza obligatiile, care te intreaba cat costa si pun banul pe masa, care cu grija sa nu ramana datori se achita in avans, care te respecta si pe care ii respecti. Va vine sa credeti ca mai sunt oameni asa ? Stiti ce e interesant, faptul ca acesti oameni ii intalnesti atat de rar, incat uiti ca mai exista. Asemenea oameni trebuie "pusi bine", la pastrare ! :) ... vezi tot

bunele maniere

Sunt convis ca majoritatea dintre voi ati fost opriti pe strada si intrebati unde e nu stiu ce locatie, in ce directie e Gara de Nord, cand pica Basescu sau orice altceva. Oamenii nu cunosc si e absolut normal sa intrebe. Problema care ma deranjeaza nu e faptul ca intreaba, ci modul cum o fac.Sa fiu mai explicit ... Stai pe peron, cu gandurile tale si, la un moment dat, unul intoarce capul. Fara o formula de politete, din care sa intelegi ca vorbeste cu tine, pe un ton mai mult decat personal, iti "tranteste": "...In ce directie e gara ?". Te uiti la el si incerci sa-ti dai seama daca vorbeste cu tine, cu vecinul, ori cu peretele din spate. Probabil ca pe multi, veniti mai de la tara, nu deranjeaza modul in care cineva intra in vorba, si considera normal ce va povestesc. Ma rog, nu stiu cat e de normal, pentru ca si cand treci pe ulita, dai "Buna ziua ne'a Cutarica ... ", nu ? Se pare ca la oras se poarta altfel. Stiti ce ma intriga, faptul ca am intalnit acest comportament si la persoane in varsta, de la care astepti o oarecare manierare. In fine, celor care in primii sapte ani de viata au pascut oile, le spun urmatoarele: cand sunteti pe strada si "v-ati pierdut busola", incepeti cu: "Buna ziua ! Nu va suparati, unde e ... nu stiu ce destinatie ?". Altfel, ristati sa dati peste un tampit care, inainte sa va dea informatia, incepe sa va faca educatie civica pe un limbaj familiar categoriei sociale din care faceti parte. Sa fiti iubiti ! :) ... vezi tot

living in a box

De ce le place oamenilor sa "traiasca in cutii" ? Nu ma refer la cei care traiesc pe strazi, ci la oameni obisnuiti, apropiati, si modul in care isi organizeaza viata - ordonat, numerotat, incadrat etc. Sunt si unii care nu stiu ce fac de azi pe maine; dar despre acestia am sa va povestesc cu alta ocazie. Sa revin ... sunt unii care, cum spuneam, le place sa se scoale la ora fixa, sa isi bea cafeluta, sa se suie intr-o cutie mare numita autobuz sau una mai mica, sa ajunga la o cutie si mai mare de sticla si beton, dupa care se intorc in cutiuta numita apartament. Mananca din cutii, se culca in cutii, toata viata lor este indexata si stivuita in cutii. Daca nu au, isi contruiesc cutii, cu unul sau doua etaje eventual. Pe mine m-ar stresa enorm ideea ca depind permanent de o cutie. Se pare ca unora le place. Cutia le da siguranta. Nu mai vorbesc ca o si impodobesc, sa moara de necaz vecinii.
V-ati uitat vreodata la blocurile comuniste, fara identitate, cu mii de apartamente tip ? Am o senzatie de MATRIX de nedescris. Imaginati-va ca in fiecare cutiuta, identica, se afla ferecat un univers. Va vine sa credeti ca, pentru unii oameni, cutiuta reprezinta ultimul lucru pe care si-l mai pot dori ? Sau ca, majoritatea pleaca de aici spre eternitate ? O cutie, o canapea, o masa, un televizor si ... atat ! Un univers mic cat o cutie de chibrituri. :) Dupa sufletul fiecaruia. Asta in caz ca nu deschid o alta cutie cu o adresa de feisbuc. :) ... vezi tot

cand cateii vorbesc

In fata unui ochi atent nu te poti ascunde. El va observa absolut totul - in ce stare sufleteasca se gaseste cineva (tristete, bucurie, implinire, dezamagire sau altele), financiara, sanatate, locul pe care il ocupa in timp si spatiu etc. Pe aceste observatii se bazeaza si prezicatoarele care, mai apoi, ne uimesc cu "stiinta" lor.
Stiati ca sunt fapte, fiinte sau lucruri care ne tradeaza ? Un exemplu sunt animalele de companie.
Te intalnesti cu cineva si iti zice: vreau un catel ! Te uiti la ea sau el, si ti se aprinde beculetul. Incerci sa il convingi ca un animal este o responsabilitate, pe care si-o asuma pentru multi ani inainte. Ca, catelusul dragalas va creste si, intr-o buna zi, se va face ditamai dulaul de 100 kile. Nu poti sa zici: gata, nu mai vreau ! Un animal il tii pana la sfarsit. Dar e inutil. I s-a pus pata ca vrea catel si basta !
Dar de ce vrea catel ? Normal ca raspunsul e perfect paralel cu adevarul, pe care in 90% din cazuri nici respectivul nu il recunoaste. Dar il "simte".
Ei bine, un catel reprezinta fiinta care umple spatiul dintre ea si ceilalti. De ce exista acest spatiu ? Pentru ca un aspect din trecut face ca el sa ramana deschis. Si nimeni nu il va putea inchide in afara de "proprietar". Din pacate, putini recunosc si constientizeaza acest aspect, si tot din pacate, tot ei incearca sa dea vina pe ceilalti, pe timp, pe luna, stele, catei si altele, pentru tot ce li se intampla. In doua cuvinte, personajul se simte singur.
Atunci isi ia un animal de companie: catel, pisica, shinshila si lista continua descrescator pana la broscute si pestisori.
Pentru o femeie, un animal de companie mai inseamna ceva, foarte delicat si matern - copilul pe care nu il poate avea, din motivele amintite. Mai bine, pentru ca daca il are, il va pretui ca pe un bibelou. :)
La barbati e la fel, dar mai rar, ei inlocuind singuratatea, de regula, cu o bere sau o amanta.
Cam acestea sunt motivele pentru care vedem des: vedete ciufulind catei, soti stand pe canapea cu un catel pufos intre, personaje anonime de pe fb sangand in brate o scumpete de bichon, sau cate o domnisoara superba plimband prin parc ditamai ogarul.
Stiti ce ma intristeaza mai mult ? Faptul ca bietele animale ajung pe strada sau parasite in cine stie ce curte, jigarite si abandonate de stapani care nu sunt in stare sa isi poate de grija lor, dar altora. ... vezi tot

despre nepasare

Ii "ador" pe cei care traiesc "departe de lumea dezlantuita". Pe cei care traiesc "bidimensional", fara sa le pese de ce e sus si jos, de oameni, nevoi, grijile lor, nedreptati, saracie, economie etc. si nu vor sa salveze pe nimeni: planeta, natura, veveritele, Rosia Montana, Groenlanda si multe, multe altele. Daca ma gandesc, nici sa-ti pese prea mult nu e bine, ba dimpotriva ! Pentru ca, pe langa apasare, mai e nevoie de ceva, si anume sa poti face ceva. Altfel ajungi sa te lupti cu morile de vant si cu proprii neuroni. Dar si sa poti face ceva si sa nu faci ... deja imi seamana a crima.
E bine sau nu, sa-ti pese ? Poate cineva sa controleze cat ?
Iata cateva intrebari: de ce unora le pasa si altora nu ? Sa fie vorba de aparente, si in realitate nepasarea sa fie un fel de protectie la raul din jur ? Si cel mai simplu fiind sa-ti bagi dopuri in urechi si "capul in nisip" ?
Cum spuneam, oamenii traiesc intr-o lume a lor, aproape izolati de tot ce in jur. Cred ca izolarea este o consecinta a complexitatii mediului inconjurator si incapacitatea de a-l gestiona. Ignoranta este opusul cautarii - cunoasterii. Reprezinta "drumul mai usor". Usor in aparenta, pentru ca, pana la urma, el va trece si prin "padurea cea intunecoasa".
Probleme au toti, ca nu scapa nimeni, dar majoritatea sunt strict legate de nevoile cotidiene - o zugraveala, un pantof, masina, piata, berea cu prietenii, bobocul dat florii din ghiveci, ploaia de afara, ce poze a mai pus Cutatrescu pe FB si... gata ! E bine, sau nu ? Cred ca e cu dus intors. Din afara pare bine, pentru ca unul care "duce" pe creier toata economia mondiala, ar fi bucuros sa ia o pauza. Pe de alta parte, pe cel pe care nu il intereseaza ce e in jur, in afara de cele enumerate, universul i se va restrange la patru pereti, drumul pana la birou si o stare de fericire aparenta. In acest caz viata lui va semana cu o curte plina de gaini, si niciuna nu stie cand ii va veni randul la "solar".
Parerea mea e ca nepasarea e un proces evolutiv. Nu cred ca poate nimeni sa zica "mie nu-mi pasa !", si sa spuna si adevarul. Cel caruia nu-i pasa, oricum nu poate percepe decat "bidimensional", iar cel caruia ii pasa, poate sa-si puna toti ochelarii de cal, si sa-si bage toate dopurile, ca tot degeaba.
Am intalnit destui oamnei care spun: "cand voi avea nevoie, imi voi bate capul !". Corect, e si acesta un punt de vedere. ... Cred ca mai degraba vor suna un prieten ! :) ... vezi tot

despre obsesia perfectiunii

Una din obsesiile cu care multi ne chinuim este cea a perfectiunii. Si nu numai pe noi, ci si pe altii. Bineinteles ca nimeni nu e perfect. De unde vine, pai e simplu de ghicit. Din educatie ! Mai intai parintii ne-au ridicat stacheta, apoi noi am preluat-o si am coctat-o si mai sus. Sa stiti ca, cu exceptia stiintelor exacte si aplicate, nu exista o perfectiune standard, postulata, dupa care si la care sa ne raportam. Credeti ca asta ne opreste sa reprosam cuiva ca nu e perfect ? Nici pomeneala ! Iar aprecierea o facem dupa propriile criterii, bineinteles relative.
In realitate, nu facem decat sa "aliniem" tot ce e in jurul nostru "bazdacilor" pe care ii avem pe creier. E felul nostru de a ne simtit confortabil. La fel e si cu curatenia, ordinea, finantele si multe alte griji, numite si obsesii. Si de ce n-ar fi, la urma urmei ?! "Nu putem sa stam pe un scaun al carui picior se clatina, nu ?" Dar stim intotdeauna "pe ce stam"? 

Cu cat cunoastem mai putin, cu atat suntem mai fericiti.

Sa zicem ca intr-o zi bagi titineatza in service, nu conteaza pentru ce. Te duci cu sufletelul tremurand la nenea mecanicul, baiat priceput si recomandat. Ti-o face si pleci cu incerederea ca te va tine zece ani. Nici prin gand nu iti trece ca s-ar putea sa-ti fi facut lucru de mantuiala. Daca nu te pricepi, dormi linistit. Daca insa te pricepi, si descoperi carpeala, iti vine sa iti dai cu barosul peste ... E bine sau nu ? Din punct de vedere medical, mai dezafectezi cativa neuroni. Din alte puncte de vedere, e discutabil. Prin urmare, pierdem timp, bani si nervi. Merita ?
Pe de alta parte, cateodata pretentiile sunt putin prea mari. E ca in parabola cu tabloul, pentru care batem in perete un cui de jumatate de metru, de poate sa tina si un frigider. Tot de obsesie tine, si grija ca tabloul s-ar putea sa cada, daca nu e fixat bine in perete. Stiu pe cineva caruia, intr-o noapte, i-a cazut bucataria, pentru ca un meserias nu a batut suficient de bine diblurile.:)

In toate trebuie sa existe un echilibru. Nici prea prea, nici foarte foarte.

Si mai e ceva - anume discernamantul si constientizarea fenomenului. Va mai dau un exemplu: cineva incepe sa-si construiesca o caruta pe care, in obsesia sa, vrea sa fie cea mai perfecta. Numai ca, s-ar putea sa ajunga in situatia in care, tot "bibilind" la ea, sa uite scopul pentru care o construieste - ca sa se plimbe cu ea, si nu s-o expuna la Smithsonian Air & Space Museum. :)

Daca ca sa prepari o prajitura iti ia mai mult decat ca s-o mananci, nu merita osteneala !:)) ... parerea mea. ... vezi tot

despre compromis

Inca nu am auzit pe cineva care sa fie bucuros cand face un compromis. De multe ori, o spune cu regret ... "Uneori trebuie sa faci compromisuri!". Parca incearca sa caute o justificare. Cu ce pret ? Stiti care e diferenta intre frustrare si bucurie in cazul compromisului ? Acceptarea ! De foarte multe ori oamenii accepta ceva pentru ca le place. Toate sunt in regula, stabilite, acceptate, si se trece mai departe. Compromisul apare cand acceptarea e formala. Isi fac planul ca vor reveni intr-un viitor apropiat aspra deciziei, sau sperand ca "stelele" se vor alinia intr-un mod favorabil. Vedeti ce parsiva e lumea ? Cei care fac un compromis sunt exact in situatia romanasului nostru ante-revolutionar care, cand se ducea la alimentara, la pachet cu friptura lua si "tacamurile". Nu e mai simplu sa zici: nu, ori e alba, ori e neagra !? Cei pesimisti vor spune ca, decat sa piarda, mai bine accepta asa. Buna friptura, dar cu "tacamurile" ce fac ? Ce usor isi complica unii viata ...
Daca suntem realisti, situatii perfecte, ideale, nu exista. Intotdeauna in spatele a ceva frumos se ascunde si ceva urat, cat de mic. Pentru ca "uratul" isi are binele lui, si fara el nu ar fi existat frumosul. Intotdeauna exista un tandem - bine-rau, frumos-urat, pe care trebuie sa il acceptam neconditionat. Sau cel putin sa incercam. Mai frumos spus, sa incercam sa iubim calitatile si sa acceptam defectele. ... vezi tot

in parc

Un el si o ea se plimba prin parc. El atarnat de un aparat foto, ea de un catel. Nu par a avea o relatie ... El ii face poze, ea zambeste languros. La un moment dat lui ii suna telefonul. Se uita cu surprindere si, zambind usor, raspunde:
- Oooo, Cristina !? ... - Uite sunt in parc cu un prieten. ... - Bine, pa !
Ce relatie credeti ca e intre el si Cristina ? Si de ce a mintit-o ? ... vezi tot

intre nameti, isteria conservelor si ciupitura de obraz

Romania prinsa intre nameti, isteria conservelor si ciupitura de obraz.
Am glumit zilele trecute pe seama zapezii anuntate de buletinele meteo, a manipularii media si celor care au dat navala in magazine, de parca ar fi venit sfarsitul lumii. Ei bine, gandindu-ma la amaratii aceia din Vrancea, parca ma apasa un sentiment de vina. Daca o fi fost vreunul care mi-a citit postarea, nu si-a facut provizii si a ramas ingropat sub zapada ? Mda, nu e bine sa te joci cu vorbele.
Nu cred ca e roman care sa nu fi urmarit cu sufletul la gura grozaviile naturii dezlantuite in judetele Vrancea si Buzau. Marturisesc ca am fost marcat, si daca o gripa ciudata nu m-ar fi tinut in casa, cred ca as fi incalecat si eu si m-as fi dus sa salvez vreo batrana. Acum, dupa ce zapada s-a mai asezat, suporterii, militarii si jandarmii si-au facut treaba (tot respectul pentru gestul lor) si camioanele cu ajutoare au ajuns unde trebuie, iar eu m-am facut bine, cred ca e momentul sa judecam fenomenul la "rece".:)

Din fericire nu m-am nascut alaltaieri, sa inghit pe nemestecate tot se livreaza pe sticla. Multi spun ca zapezi ca acum n-au fost din 1954. Cine spune asta, pai cei care traiesc din senzational. N-am trait atunci, insa din ce mi-a povestit tata, Bucurestiul a fost acoperit de un strat de zapada de trei metri. Masinile cu paine n-au mai ajuns la brutarii si armata a carat paine cu tancul. Oamenii au iesit cu lopetile, au facut partie si viata a continuat ca si in alte dati. Dar ce vorbim de 1954; si acum patru ani, tot asa, zapada a fost mare. Si acum zece ani la fel. Am facut armata undeva pe malul Siretului, adica exact acolo unde zapada atinge in fiecare an doi metri si astupa casele. Cred ca am deszapezit atunci vreo trei stadioane. Am prins geruri de -37 de grade in garda, de mi-au cazut urechile, si n-am murit. Ba murea o cioara cand cadea din pom.
Si atunci erau sate, in ele traiau oameni, aveau gospodarii cu de toate si iarna era ceva dat de la Dumnezeu. Prima lor grija era sa isi faca poteca. Apoi se strangeau in jurul focului, fierbeau o oala cu fasole sau varza murata cu carnati si treceau iarna bine-mersi. Niciun taran care se respecta nu intra in iarna fara faina, malai, cartofi, fasole, varza, ceva afumatura si butoiul cu vin. Si bineinteles nutret pentru animale.

Asa era atunci. Azi tara e saraca. Noi cei de la oras, cu viata petrecuta intre tembelizor si job, traim cu impresia ca Romania e mica. Din pacate nu e chiar asa. Exista multa saracie in tara. Saraci pe care nimeni nu ii baga in seama, pentru ca ei nu conteaza in ecuatia profitului. Si cand se intampla o calamitate, ies din nameti sau noroaie cu hainele zdrentuite si zambetul tamp, precum detinutii din lagarele de concentrare. Stranie asemanare, nu ? Si ne lasa impresia ca au pierdut tot. Spuneam ca nimeni nu ii baga in seama. Ba ii baga, insa numai cand vin alegerile, cu un kil de zahar. Ati vazut cum s-au repezit cand au venit ajutoarele ? Si nu au facut-o doar pentru ca le era foame.

Nu stiu cati dintre voi ati avut ocazia sa strabateti tara, sa va pierdeti prin sate, sa vedeti de aproape cum traiesc cei de acolo. E jale ! Imi permit sa spun ca satele sunt populate de batrani pensionari si o gramada de fiinte care cu greu se mai pot ridica la statutul de om. Isi petrec viata intre lucrul cu ziua si carciuma. Iar cei care traiesc din alocatiile de la stat, pentru boli inchipuite, sau de pe urma copiilor, nu misca un deget. Nu au nicun Dumnezeu si sunt recidivisti notorii. Fura orice din care pot soate un profit, pe care sa-l bea. Traiesc de pe o zi pe alta cu o jumatate de franzela si ceva parizer. Macinati de boli si malnutitie, fara dinti in gura, se sting la cincizeci de ani intr-o margine de gard. Fetele devin insarcinate la 13 ani, iar la 18 au deja trei sau patru copii. Altele parasesc scoala, si fara educatie sau repere, ademenite de vreun proxenet, ajung pe strazile din Madrid sau Milano. Tin minte un copil, bucuros ca invatatoarea la scoala le-a facut tort. Nu mai vazuse niciodata unul. Cand l-am intrebat ce mananca, mi-a spus zambind: pasat cu lapte, nene ! Cred ca pentru acesti copii ar trebui sa facem mai mult, sa le oferim o sansa.
Pe la sate au ramas si cativa gospodari, insa extrem de putini, majoritatea fie avand afaceri in zona, in general fosti sefuleti de CAP sau tractoristi, fie platiti intr-o forma sau alta de stat. Cei cu mai putin "noroc" au luat de ani buni calea occidentului, sau a marilor orase, unde ingroasa randurile "corporatistilor" sau ale caratorilor cu roaba.
Acesta este satul romanesc al secolului 21; aceasta este Romania. Iar acestia sunt cei pe care ii vedeti la tembelizor, purtand emblema de sinistrat.

Am vazut ca toata Romania a sarit sa ajute. Au sarit jandarmii, suporterii, rugbistii, bloggerii, Nea' Gigi, PDL-ul, oamenii de rand cu ajutoare si multi altii. N-am vazut parlamentarii sa doneze ceva. Probabil ca nu au, saracii. Pe vremuri, cand cineva intreba Radio Erevan ... Raspunsul venea prompt: ei nu au dat, ci au luat. :)) Ma intreb, unde o fi Elena Udrea, ca si ea a copilarit in mizerie la Buzau. Abia aveau ce pune pe masa. A uitat ?
S-a creat chiar psihoza conservelor. Oamenii au strans de toate pentru sinistrati. Au trimis camioane, avioane, elicopere, si cand s-o topi, cred ca trimit si vaporul. Nu stiu de unde, ca nu mai avem vapoare, dar gasesc ei ceva.:). Dupa ultimele semnale, sunt aproape 70 de vagoane cu ajutoare.
La inceput mi-au dat lacrimile cand am vazut atata insufletire si solidaritate. Pe urma mi-am zis ... hopa, stai ca ceva nu e in ordine ! Mi-am dat seama ca zapada nu mai are nicio legatura; in orice caz una foarte mica, cu ceea ce se intampla. La urma urmei, oamenii aceia din Vrancea, nu aveau nevoie decat de o poteca. Gresesc ? Nu asta e problema lor ? A nins, s-au umplut drumurile si curtile cu zapada, masina cu paine si salam nu a mai ajuns si ei au ramas fara mancare. Bun, au sarit jandarmii si armata cu lopetile, au venit utilajele si au facut drum pana la magazin, au venit cei de la Electrica si au dat drumul la curent. Le-au adus apa si paine pentru cateva zile si gata. Ce legatura au toate astea cu sutele de tone de alimente si paturi trimise ? Cand e inundatie, inteleg, apa ii lasa pe bietii oameni in pielea goala. Dar acum, zapada nu le-a luat nimic. Poate cateva animale inghetate si atat. Nu incerc sa comentez exceptiile; doar sa disting ansamblul fenomenului.

Am descoperit ca asa cum s-au mobilizat romanii acum n-au facut-o niciodata. Poate la cutremurul din 77 si la revolutie. Si cu fiecare calamitate, neaparat mediatizata, o fac cu mai multa apasare. E foarte interesant ce se intampla. Si repet, nu are legatura cu zapada. Cred ca romanii traiesc un exercitiu de solidaritate. Isi redescopera sentimentele, se privesc in oglinda, se ciupesc de obraz si incearca sa se conviga ca inca mai simt. Apoi cu "bucurie" doneaza, ajuta, intind o mana celor in nevoie, fara sa se uite unde si cui. O fac in egala masura si pentru ei. Daca vor iesi si in strada, in aceeasi egala masura, am speranta ca viitorul ne va apartine.
Ma bucur ca romanii inca mai simt ! Poate ne desteptam in al doisprezecelea ceas. :)
Ce ziceti de asta ?
Am scris intr-o postare trecuta despre lipsa solidaritatii. Ma vad nevoit sa aduc o completare si sa spun ca romanul isi manifesta soidaritatea mai mult pe baza unor emotii, decat a unor considerente rationale, premeditate. Tot e ceva. :) ... vezi tot

romanul tipic

Am gasit pe Contributors un articol interesant scris de Andrei Cornea. Iata-l mai jos:

Dezastru, dictatură, criză, nemernicii, jos toţi!

Românul tipic zilelor noastre e un ins veşnic ursuz care priveşte suspicios în jur şi se răsteşte la toate cele. Ferească Dumnezeu să-ţi zică că o duce bine sau că e mulţumit de ceva! Iar dacă îl întrebi ce-l supără, fiindcă, pe câte ştii, nu înfruntă chiar atunci o gravă situaţie personală, îţi răspunde indignat, ceva de tipul: aşa nu se mai poate! De ce?, întrebi. Păi nu vezi dezastrul din jur?, exclamă, gata să te ia de gât că nu vezi. A, criza, ţi-a scăzut salariul? Nu, domne, mie nu, da’ uite cum e cu spitalele, cu şcolile, cu administraţia, recită el. Înţeleg, zici. Nu înţelegi nimic. Explică-mi, rogu-te! Se vede că nu înţelegi nimic, fiindcă eşti dintre ăia orbi care nu văd că Băsescu şi ai lui sunt de vină! Nu văd, zici intimidat, că numai ei sunt de vină.

Poate că… Tu vezi? Păi sigur că văd! Unde vezi? La televizor, unde? Tu nu te uiţi la televizor? Nu mă uit. Rău faci. E cum îţi spun, ăştia au vândut ţara! Cui?, întrebi. Ălora, de la FMI, corporaţiilor, capitaliştilor globali! Ăştia ălora, deci. Da, în plus, Băse e dictator ca în Belarus. Dar, încerci o replică, chiar ambasadorul american a spus că nu e dictatură la noi, fiindcă putem să demonstrăm liniştiţi fără a fi împuşcaţi de pe acoperişuri ca în Siria! Ambasadorul, răspunde românul tipic care e şi patriot, să-şi vadă de ale lui! Urmează şi el instrucţiunile şefilor. Gândeşte-te, Deveselu, scut antirachetă, interese etc.! Mă gândesc. Păi n-ai spus că să-şi vadă de ale lui? Dar dacă „ale lui“ sunt şi ale noastre?, faci pe subtilul. Mai slăbeşte-mă cu americanii matale, ăia vor mereu să fie hegemoni şi de fapt ei ne-au adus criza asta pe cap! Dar cu europenii cum e?, încerci o fentă laterală. Vai de ei!, zice. Uită-te în ce hal au ajuns: euro se duce de râpă! Am spus eu de la început că o monedă unică la multe state nu se poate! te atenţionează grav.

Te concentrezi, dar nu-ţi aminteşti când a spus asta. Totuşi mai faci o încercare: dumneata de unde eşti aşa de sigur că se duce de râpă? Ei, zice conciliant, poate se duce, poate nu se duce, dar să-ţi spun drept, nici nu mă interesează: pentru noi, ăştia micii, tot rău o să fie! Sistemul în ansamblu e greşit. Sistemul?, întrebi. Da, capitalismul, aşa zisul neoliberalism. Eşti stângist?, încerci să-l plasezi. Fii serios, se apără el ca de o gravă insultă! Eu sunt de dreapta, sunt monarhist, ca şi taică-meu şi neam de neamul nostru. Nu ştiam, spui deferent. Vrei să vină regele? Ce contează ce vreau eu?, zice; oricum nu-l lasă ăştia, securiştii. Lasă că nici cu ăia nu mi-e ruşine! De fapt toţi sunt totuna. Cine sunt totuna?, întrebi. Ăştia şi cu ăia, zice. Tot nu înţelegi. Se apropie ca şi când ar vrea să-ţi comunice un mare secret: Da, dacă te uiţi mai adânc, ai să vezi că „neoliberalismul este continuarea bolşevismului cu alte mijloace“, spune sentenţios citând dintr-o revistă subţire. Te uiţi mai adânc, dar tot nu-i vezi la fel pe ăştia şi pe ăia. Credeam, zici, că diferenţa de mijloace contează cât-de-cât. Prefer să fiu obligat să plătesc o asigurare de sănătate privată decât să fiu trimis la Canal. Eşti naiv!, exclamă omul enervat, chiar şi Soljeniţîn zicea că nu-i mare diferenţă… Da, dar Soljeniţîn, cu tot respectul pentru scriitor, s-a dovedit a fi un naţionalist velicorus… Tace încruntat.

Schimbi pista: Atunci susţii opoziţia? Fii serios!, se stropşeşte. Păi maimuţoii ăia nu-s cu nimic mai breji decât ăştia de la putere! Toţi sunt nişte nemernici, nu degeaba cei din Piaţa Universităţii nu-i primesc pe cei de la partide şi strigă lozinci împotriva tuturor. Jos toţi! Înţeleg, te luminezi, ţii cu societatea civilă! Lasă-mă, domne, şi cu ăştia, nu vezi că nici ei nu se înţeleg! Ba se reclamă unii pe alţii pe la televizor, ba se despart, ba formează „coaliţii“ cu efect cât o ceapă degerată. Uneori iau bani de la putere, alteori speră să-i umfle de la opoziţie. Tocmai îi înjura unul la televizor că… Adevărat, zici, dar totuşi unii parcă au ceva dreptate… Dar de fapt, se enervează din nou omul meu, ei pe cine reprezintă? De ce ei sunt „societate civilă“ şi noi nu suntem? Şi arată spre sine (nu spre tine). Cine te opreşte, spui, să activezi în vreun ONG? Aş activa, dar am atâtea treburi chiar acum cu slujba, copiii, firma, casa, soacra că nu-mi văd capul! Și de fapt, au ei nevoie de unul ca mine care să le spună adevărul verde în faţă? Și acolo e tot pe aranjamente, îţi spun eu… Scrie petiţii pe net, mai încerci să-i propui. Nu au efect, răspunde.

Dă un exemplu şi curăţă mizeria de pe trotuar. Aş face-o, dar am tensiune. Înregistrează o organizaţie pentru copiii orfani. E complicat. Plantează un pom-doi. Vine seceta şi se usucă. Nu vezi, domne, că ăştia au prăpădit toate sistemele de irigaţii! Îţi spun eu că sunt vânduţi toţi, revine el pe terenul favorit. Doar n-o să-mi spui că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu!, replici tu. Măcar pe atunci, zice îngândurat, aveam şi noi o speranţă! Care „noi“, zici, dumneata aveai pe atunci zece ani! Ei, n-o lua chiar aşa! Noi, românii! Nu vezi că ne scade şi populaţia! E un genocid!, se inflamează din nou.

Cedezi: bine, hai să lăsăm politica. Dar românul tipic, deşi cam ostenit, musai să aibă tot el ultimul cuvânt. Se uită pe geamurile cafenelei unde tocmai vă beţi în tihnă cafelele agrementate cu frişcă şi spune cu năduf: în plus şi ce vreme nasoală! Au dreptate ăia cu fenomenele extreme, că distrugem planeta!

Te uiţi şi tu. Fenomen extrem: e februarie şi ninge… //

... vezi tot