Se afișează postările cu eticheta vremuri de altadata. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta vremuri de altadata. Afișați toate postările

sâmbătă, 24 decembrie 2011

un porumbel

Astazi in balconul meu a poposit un porumbel. Cred ca era batran. Am balconul inchis, cu o fereastra mai tot timpul larg deschisa. A intrat, s-a asezat pe o cutie ... parca cauta ceva. S-a suit sus pe un dulap si m-a privit cu cele doua margelute. I-am pus ceva de mancare. A coborat, a mancat si apoi si-a luat zborul. N-a mai revenit. Intamplarea mi s-a parut putin ciudata ... tocmai in ajunul Craciunului. E prima dupa mai bine de zece ani. Atunci, dupa ..., o pereche de randunele si-au facut cuib in balcon. Era imediat dupa Paste. Au mai venit gugustiuci, insa niciunul nu a avut curaj. Foarte interesant ... :) ... vezi tot

a venit craciunul !

Am scos-o din sertarul cu amintiri si ...
Sarbatorile sunt acele momente cand, parca apasand pe un switch, timpul se opreste, asemeni unui film intrerupt de o pauza publicitara. Numai ca aceste pauze nu ne dezvaluie vreun miracol comercial, ci cu totul altceva, mult mai frumos, cu cozonaci si miros de portocale. Sunt amintiri din copilarie.
Conteaza mai putin, daca sunt triste sau vesele. Mai important este ca ele fac parte din frumusetea noastra si le purtam in suflete cu drag.
Una din cele mai dragi amintiri este legata de sarbatorile de iarna.
Mai tineti minte zapezile de altadata, cand construiam cazemate si ne bateam cu bulgari, si veneam uzi si inghetati bocna de la derdelus ? Ne dezbracam iute si zdup pe calorifer. Obrajii, picioarele, mainile si mai ales poponetele ne erau rosii de atata frecat cu zapada. Si radeam ...
Apoi mama asternea o fata de masa alba, imaculata, punea farfuriile din serviciul pastrat pentru ocazii, iar din bucatarie incepeau sa se reverse arome imbietoare. Sa nu va imaginati cine stie ce belsug. Se intampla inainte de '89, cand multe se gaseau cu greutate. Nu reusesc nici acum sa-mi dau seama, cum de reusea, saraca, sa ne hraneasca pe toti. Eram mici, si mi-aduc aminte ca ne lua cu ea la coada la lapte si unt in toiul noptii, pe un ger de crapa gheata. Tata mai facea rost de carne prin relatii, fructe din vreo delegatie la Bucuresti, pe care le cara pe un tren de noapte intr-o geanta cu fermoar. Ajungea dupa tarziu si ne gasea dormind. Prin vis auzeam fosnetul pungilor si soaptele lor. Adormeam la loc cu zambetul pe buze si cu gandul la surprizele de a doua zi.
Dar toate aceste griji nu contau prea mult pentru noi. Aveam altele, mult mai importante si mai marete, cum ar fi cazemata din spatele blocului si ce-au mai facut eroii lui Jules Verne sau Jack London in indepartatul Iukon. :) In ajun de Craciun faceam bradul. Intr-un an m-am simtit tare mandru cand tata a hotarat ca sunt destul de mare sa-l asez singur in suport. La impodobit participam cu totii. Casa se umplea de veselie, luminite si miros de cetina. Era Craciunul !
Stiti ce-mi mai aduc bine aminte ? Cozonacii facuti de mama si paziti cu strasnicie, sa nu-i mancam fierbinti. Cand miroasea a cozonaci si portocale, stiam ca e bine, cald si ca suntem acasa.
Cel mai mult imi placea ca in dimineata de Craciun sa mananc o felie mare de cozonac cu nuca, cacao si rahat. O mancam numai cu o cana cu lapte cald.
Anii au trecut si multe din cele povestite s-au dus. Am crescut si ne-am risipit pe la casele noastre, purtati de griji si vise marete. Din cand in cand un telefon ne intreba daca ne e bine. Orbiti de cotidian am ignorat cu desavarsire cum clepsidrele isi scurg ultimul graunte de nisip.
Acum casa e pustie. Masa asteapta nedesfacuta intr-o latura a sufrageriei. De foarte multi ani din bucatarie nu se mai aud zangat de farfurii si o vocea mamei. Nu mai e cine sa stea in capul mesei, sa spuna glume sau sa ne dojeneasca cand ieseam afara cu gatul descoperit. Nu ne mai intampina nimeni in prag, iar mirosul de cozonac facut de mama a ramas doar o amintire.
Dragilor, bucurati-va de ei cat mai sunt.
...
A venit Craciunul !
Va doresc pace in suflete si bucurie !
Sarbatori Fericite ! ... vezi tot

vineri, 16 decembrie 2011

superstitii de iarna din marginimea sibiului

De sărbători, se spune că ...

• e bine să ai pe masa de Crăciun şi de Anul Nou crenguţe de vâsc; aduce noroc.
• aduce ghinion să porţi pantofi noi de Crăciun.
• un cer senin de Crăciun anunţă un an roditor.
• dacă bate vântul de Crăciun, anunţă ghinion.
• nu e bine ca între Crăciun şi Anul Nou să se tricoteze, să se coase, să se spele rufele.
• acel obiect pe care îl ţii în mână de Anul Nou, la 12 noaptea, sau cel pe care pui mâna imediat după ora 12, va fi cel mai important plan al vieţii tale în anul care vine.
• dacă ţii bani în mână, vei merge bine cu banii tot anul, dacă îţi ţii iubita de mână, îţi va merge bine cu dragostea tot anul, dacă ţii paharul în mână, va fi un an vesel.
• dorinţa pusă la miezul nopţii de Revelion are toate şansele să se împlinească.
• aduce ghinion dacă agăţi calendarul înainte ca noul an să înceapă.
• aduce ghinion să întorci fila de calendar înainte ca ziua sau luna să se încheie.
• aduce ghinion să intri în noul an fără nici un ban în buzunar, e bine să aveţi bani (mai ales noi) în fiecare portofel.
• e bine să nu vă găsească anul nou cu datorii, altfel veţi avea datorii tot anul.
• primul om care vă trece pragul în prima zi din noul an va influenţa tot anul; persoanele blonde sau roşcate aduc ghinion, persoanele brunete aduc noroc.
• prima persoană care va suna sau va bate la uşă în prima zi din noul an trebuie primită; dacă prima persoană care va intra în casă e femeie - va fi un an prost, dacă e bărbat - va fi un an norocos.
• nu trebuie să aruncaţi nimic din casă în prima zi de an nou, nici măcar gunoiul; e bine ca ceva sau cineva să vă intre în casă în prima zi din anul nou, nu să iasa; faceţi ceva - cât de mic - care are legătură directă cu munca dumneavoastră în prima zi a noului an pentru a vă merge bine la serviciu tot anul.
• nu spălaţi nimic în prima zi a noului an.
• prima zi din noul an trebuie să vă găsească în curăţenie deplină, deci e bine ca înaintea anului nou să faceţi curăţenie şi în cele mai ascunse unghere.
• îmbrăcaţi ceva nou pe 1 ianuarie; nu spargeţi nimic în prima zi a noului an.
• nu plângeţi în prima zi a noului an.
• faceţi mult zgomot la miezul nopţii pentru a alunga spiritele rele (clopoţei, petarde etc)
• nu împrumutaţi bani şi nu faceţi datorii pe 1 ianuarie; e semn rău să spargi ceva în noaptea de Anul Nou.
• e semn rău dacă strănuţi în noaptea de Anul Nou.
• aduce noroc să mănânci carne de porc sau linte de Anul Nou.
• Anul Nou va fi luminos şi bun dacă se lasă o lampă sau o lumânare aprinsă până la ziuă.
• în dimineaţa de 1 ianuarie se pun bani de argint în apa cu care se spală membrii familiei.
• e bine să vă îmbrăcaţi în roşu în noaptea de Revelion.
• nu înjuraţi şi nu folosiţi cuvinte urâte în ajun de An Nou.
• lăsaţi uşa, geamul, dulapurile deschise în noaptea de Anul Nou; ceea ce faci în ajun de An Nou vei face tot anul următor.
• dacă faci baie în ziua de Crăciun, vei rămâne curat tot anul.
• dacă mănânci mere în ajun de Crăciun, vei fi sănătos tot anul.
• copiii născuţi de Crăciun sau de Anul Nou sunt norocoşi.

Din moşi-strămoşi se obişnuieşte ca în dimineaţa de Crăciun să se aşeze în mijlocul mesei festive un vas de flori în care stăpânul casei să aşeze un buchet alcătuit din spice de grâu, crenguţe de brad, de mentă, busuioc şi pătrunjel. Acest "snop" se leagă cu o panglică roşie şi un fir de beteală aurie. Deasupra buchetului se pune o iconiţă a Mântuitorului. După Bobotează, acest buchet se păstrează la icoană pentru a aduce prosperitate în gospodărie, dar şi pentru a scăpa de ghinioane şi resentimente. ... vezi tot

luni, 10 octombrie 2011

amintiri

De ceva vreme am descoperit un remediu pentru sciatica - mersul pe jos. Joia trecuta, in metrou, vad un tip ca se ridica si vine spre mine zambind. Dupa fizionomie l-am recunoscut imediat. Era un fost amic, coleg de facultate. Nu l-am mai vzut de ... cred ca sunt 15 ani. La un moment dat am facut ceva businessuri, insa pe urma el a apucat-o pe alta poteca si n-am mai stiut nimic. Cum trece timpul, mi-am spus ...!
Cand te intalnesti cu cineva dupa foarte multi ani, pe langa penibilul de moment, cand incerci din rasputeri sa-ti amintesti numele si de unde il cunosti, mai descoperi ceva interesant, si anume cat ai imbatranit si cat ti s-a atrofiat neuronul. Nu in sens anatomic, desigur, pentru ca ramanem tineri forever ... :))
Cum spuneam, am incercat sa-mi amintesc unde si cand ... si, recunosc, am dat-o in bara! Prima data i-am incurcat numele mic si a doua, locul. :)) Sper ca nu s-a suparat.
Amintiri ... cred ca as scrie o carte, daca as incerca sa le insir. Sute, poate mii, de oameni cunoscuti, pe unii mai bine, pe altii en passant, locuri, evenimente, si toate cu "farmecul" si ineditul lor.
Ca tot vorbeam de facultate ... Ma apuca fiorul cand ma gandesc. Cati ani tociti pe banci, cati "morcovi", profesori, examene, emotii si multe altele. Parca nici nu au fost. Si imi dau seama cat de ciudate sunt vremurile in care traim, vremuri in care aproape nimic din ce e azi nu seamana cu ce-a fost ieri, iar alaltaieri e deja "evul mediu".
Mi-aduc aminte, ce emotionat am fost cand am aflat ca s-a inventat primul HDD (hard-disk) de 100 Mb. Era prin anul 1989, stateam pe WC, citeam Stiinta si Tehnica si ma minunam. Pe vremea aia habar nu aveam cum arata un calculator. Azi HDD-urile au ajuns la 4 Tb, adica de 40.000 ori mai mari. Va imaginati unde vom ajunge peste zece ani ? Sper ca nu la pascut vaci, povestind nepotilor cum arata Windows-ul ... :))
Acum o saptamana si ceva m-am mai intalnit cu un fost coleg, de serviciu, de data asta. Am fost colegi 6 ani la Institutul de Motoare Termice, azi showroom. :) Bun meserias ! Avea maini de aur. Iti facea orice, din orice. Din pacate avea gatul de argint. Ii cam placea sa drojdeasca. Si de la asta i s-a tras, cred. Ma uitam la el, abia mergea. La 53 de ani arata de 70. Dupa culoare, cred ca are si o ciroza, ori ceva la limita. N-am stat mult la povesti. Ma gandeam, cati oameni se sting incet din vina lor ... Am scris candva o chestie : nu traim numai pentru noi. ... vezi tot

marți, 9 august 2011

Baneasa si Herastrau

In gradina lui Ion a turnat Nicu beton
Baneasa si Herastrau sunt doua nume cu adanca rezonanta in memoria bucurestenilor care s-au nascut sau copilarit aici. Cei foarte batrani isi amintesc cu nostalgie de vremurile cand cele doua cartiere erau un fel de oaze de verdeata in marginea unui Bucuresti prafuit, dar si cu amar cand s-au vazut peste noapte stramutati la bloc si siliti sa-si vada casele ridicate cu truda in vreme de razboi, case in care si-au crescut copiii, smulse de buldozerele epocii de aur, pentru ca un nebun analfabet s-a visat peste noapte Dumnezeu. Sunt file de istorie si lacrimi pe fata unui oras candva pitoresc.
Ce vedeti azi e un amalgam de blocuri cenusii, strazi ramase doar cu numele si o atmosfera de cavou, unde nimeni nu vorbeste cu nimeni. Cutii de beton fara personalitate care se straduiesc in zadar sa inlocuiasca caldura caselor si frumusetea curtilor pline de flori de odinioara.
In acele curti cu case modeste, ascunse de bolti de vie si pomi de rod se retragea bucuresteanul dupa o zi de lupta cu vacarmul orasului. Venea de la munca, isi scotea pantofii, isi scutura hainele de praf, si dupa ce manca o ciorba facuta din roadele gradinii, sau o rosie abia coapta pe vrej, se intindea intr-un sezlong si atipea in racoarea serii, miresmelor florale si cantecul greierilor. Iar iarna mirosea a fum si cozonaci, si ningea atat de frumos, incat jurai ca te afli undeva intr-un sat de munte.
Imi amintesc cu drag de strazile pavate cu piatra de rau si trotuare din dale caroiate, patate de corcoduse si dude, de gastele care se balaceau in vreo balta ramasa langa cismea si de multe altele ce-mi vor ramane pururi in suflet.
Bunicii mei au stat in Baneasa. Aveau o casa micuta din paianta, calduroasa iarna si racoroasa vara, ascunsa intr-o latura a curtii plina de pomi fructiferi si flori.

Pentru cei care nu stiu, pe vremuri, Baneasa se ducea din calea ferata Bucuresti - Constanta pana departe in camp, aproape de pista aeroportului cu acelasi nume. Singurele cladiri cu etaj erau Apicola, scoala si gradinita (se pare opera a arh. Ion Mincu). Singurele ramase dupa marea demolare din anii '80.
Herastraul era cartierul de “peste linie”(calea ferata) si se intindea pana in lacul Herastrau, fabrica de Glucoza si actuala statie de metrou Aurel Vlaicu. Accesul in cele doua cartiere se facea, fie pe la capul tramvaiului 5, fie pe la “Pod”, pe linia troleibuzului 81, care venea de la gara si se ducea la aeroport.

Capul tramvaiului 5
Putini isi amintesc ca tramvaiul 5 isi avea capatul la stadionul Vointa. Adica, cam pe locul unde e acum statia de metrou. Facea o bucla uriasa si o lua inapoi spre Floresca. Era un tramvai vechi, model cehesc, alb cu rosu, care atunci cand prindea viteza, trebuia sa te tii bine. De la capul tramvaiului incepea cartierul Herastrau. Casele erau muncitoresti, cu doua camere, tip vagon, ingramadite pe o latura a curtii, si lipite de cea a vecinului, care si el avea acelasi tip de casa, in aceeasi curte de 300 mp. Istoria locurilor spune ca imediat dupa razboi, municipalitatea a parcelat si vandut terenuri muncitorilor cu venituri medii. Muncitori care inainte umpleau buza Gropii Floreasca. Cam pe unde se afla fabrica de Glucoza, se afla inainte de razboi o fabrica de caramida, iar in locul lutului excavat a ramas una din celebrele Gropi ale Bucurestiului. Se spune ca unele terenuri ar fi apartinut tiganilor improprietariti de Cuza pe la 1864.
Si intr-adevar, in orice poarta ai fi batut, gaseai lucratori la : ICAB, CFR, Glucoza, APICOLA, salubritate, mecanici de intretinere la ITB, electricieni la Uzina de avioane, tamplari la Pipera, functionari sau maistri militari. O lume pestrita de oameni simpli, cu bune si rele si care se simteau bine in coltul lor de "rai". Tin minte ca Herastraul mai era renumit pentru tiganii pipasiti in zona. Ei aruncau o “pata de culoare”, si nu numai, in acea margine de Herastrau. Dar ce e interesant, nu furau niciodata in cartierul lor. De atunci e o vorba: tiganul nu fura niciodata langa casa.

La capul tramvaiului 5 se aflau pravaliile, amplasate in asa fel, incat muncitorul venit din oras sa gaseasca cele trebuincioase, adica paine, parizer, branzeturi, lapte unt si altele. Ce bun era parizerul odata. Si untul, mai tineti mnte untul intins pe franzela calda ? Bacania, merceria, painea, ferometalul, erau situate in cladiri vechi dinainte de razboi, cu podele din lemn dat cu gaz, si mirosind amestecat cu cel al marfurilor din raft. Un frizer batran avea o frizerie, cu o firma din placaj pe care era vopsit cu litere negre: “La Bunica”. Habar nu am de unde venea numele, cred ca asa-l chema. Acolo se adunau in diminetile de sambata cei batrani la taifas, in timp ce isi asteptau randul afara pe scaunele randuite langa zidul dat cu var. Langa chioscul cu bilete, era o toneta cu inghetata. De fiecare data cand veneam din oras, o rugam pe mamaie sa-mi ia inghetata la pahar cu ligurita de plastic. Era asa buna, vara … Va mai amintiti mirosul de inghetata cu fistic sau vanilie? :) A, si covrigi cu mac, calzi si dulci. Si apoi o apucam pe stradute spre casa, peste linie.

Oamenii
Ce-mi placea la Bucurestiul de altadata si mai ales la oamenii de atunci, era ca aveau ceva altfel, demnitate, eleganta, simtul ca apartin locului, cartierului, unei familii mari, se cunosteau intre ei, se vizitau, se inrudeau, se imbatau la nunti si isi botezau copiii. Oamenii se salutau cu: "Sa traiesti Nea Cutare !". Intrai pe strada ... "Al cui esti ? A lui Nea Ilie !" Acesta era permisul de trecere ! Nu conta nimic altceva ... oricine te-ar fi oprit, ca nu intra oricine in cartier, fara sa se stie, sa se intrebe ... "A, Nea Ilie, il stiu pe Nea Ilie ! Am fost colegi la Uzina de avioane.". Apoi salutai in stanga si in dreapta: "Sarutmana tanti Marioara !". Tanti Marioara se indrepta de sale din albia de spalat rufe, isi indrepta basmaua si cu un zambet larg ... "A, tu esti mai ? Bata-te norocul, ia uite ce a a crescut ! Nelule (Nelu' era barbatu-su care motaia in fundul gradinii sau cauta vreun ou proaspat), ia vino sa-l vezi pe ... ala micu de il plimbai tu cu carutul de aragaz. - Stai sa-ti dau niste pere frumoase, de-ti placeau tie". Si tot asa ... pana ajungeai acasa incasai cateva pupaturi, ciufulituri si ciupituri de obraz. :)
Toti se cunosteau, de la vecini la macelar, pantofar, sifonar, bacan si multi altii. Bunicul se ducea la macelarie sa cumpere carne si macelarul il intampina "Sa traiesti Nea Ilie ! Ce mai faci, cum o mai duci ? Mi s-a stricat ceva si nu se mai aprinde; nu vii mata si te uiti nitel ? Cand ai timp .. Ia zi, ce-ti dau ? Si bunicul ii spunea ... "m-a trimis nevasta-mea sa imi dai niste os cu sita pentru ciorba si niste carne tocata pentru sarmale." Si Nea' Tache macelarul ii impacheta ce era mai bun in hartie alba, iar cand bunicul dadea sa scoata banii, ii zicea: "Lasa Nea Ilie, ca imi dai mata la pensie. Nu imi fac eu griji, ca ne stim de patruzeci de ani ..." (adica de pe vremea cand faceau armata la Craiova si bunicul era caporal :)). Si venea pensia adusa de Coana Florica, care era postarita si statea si ea tot in cartier. Si Coana Florica trecea pe la fiecare si striga "Coana Vetoooo... !". Intra, se aseza, numara banii si isi bea paharul cu sifon si sirop de zmeura, dupa o dulceata de cirese amare, abia fiarta pe butelie. Mai barfeau de unele si altele, ca asa se aflau stirile. Postarita era "the News !" :)) Ziua incepea si se sfarsea cu cantatul cocosilor. Venea seara si incepea ritualul specific. Nu se intra in casa fara spalatul pe picioare si altele asemeni. Se dadea drumul la televizor daca era un film, sau la difuzorul de cartier, unde Dumitru Pelican isi insira etapele. :) Nu ne culcam inainte de a asculta "sinteza zilei" in varianta locala, cu cate oua a facut gaina X, ce cocos trebuie taiat, ce gard trebuie astupat, pentru ca vecina s-a plans ca au scapat gainile in rosii, sobolanul care trebuie prins si altele. Noi copiii ascultam fascinati la imensitatea lumii, insa cu inima cat soricelul de sub pat care, dupa ce isi facea rondul de noapte sfarsea aproape sigur in cursa din camara. Of, si cate nu sunt de povestit ...
Unde au disparut toate astea ? Cei batrani s-au dus demult si locul lor n-a mai fost luat de nimeni. Copiii si nepotii s-au imprastiat pe la blocuri sau strainatati. Bucurestiul si-a pierdut identitatea si politetea. Si cate nu si-o mai fi pierdut, dar nu ne dam noi seama. :) ... vezi tot

vineri, 18 iunie 2010

ghiciti cine a fost

Stiti cine a fost cel mai iluminat om al tuturor timpurilor ? Cult, filozof, istoric, om politic, poet, cunoscator al douasprezece limbi, autor al cel putin 10.000 de scrisuri in toate limbile, distins cu rang de principe al trei mari imperii, colectionar si detinator a celei mai mari biblioteci din vremea lui, academician, membru de loja masonica si nenumarate multe alte ranguri si titluri, si in fata caruia se inchinau regi si imparati ? ... vezi tot

duminică, 9 mai 2010

9 mai 1877





Romania are doua doua zile memorabile: Ziua Independentei, la 9 Mai 1877 si Ziua Unirii, la 1 Dec. 1918.
în Sesiunea Extraordinară a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, a declarat ruperea oricăror legături cu Poarta Otomană şi a proclamat independenţa de stat a Romaniei. A doua zi, la 10 Mai, declaratia Parlamentului a fost semnata si de catre Carol I.

Popor roman, priveste si adu-ti aminte ! Alunga-ti pentru o clipa ignoranta si gandeste-te cati fii ai tai si-au dat viata. Pentru ce ? Pentru ca tu sa poti privi cu mandrie la veacurile care vor veni. Gandeste-te si la asta ! Si daca n-ai reusit sa-ti aduci aminte de au murit, nu-i nimic, cinsteste-le doar memoria si atat !

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace !
... vezi tot

joi, 29 aprilie 2010

casa pe pamant

Azi eram pe la o firma si un prieten ma trage la o parte si imi spune: "Lucian, vreau sa-ti cer sfatul. Uite ce vreau sa fac, sa vand apartamentul si sa imi iau o casa undeva la marginea Bucurestiului. Ce parere ai, sa ma bag ?". Am stat o tar' pe ganduri si i-am spus ce sa faca, mai degraba ce sa nu faca. :) I-am facut lista cu toate variantele, de la criza si ce rata ar putea sa suporte, pana la Prima Casa si popririle pe venit. In concluzie, l-am sfatuit sa mai astepte putin, pana s-or mai aseza putin lucrurile si preturile. Oricum, sunt slabe sanse sa-i cumpere cineva apartamentul, acum.
Dar nu vreau sa insist asupra crizei, ci sa expun o idee mai veche, legata de ... "casa pe pamant".

Tot romanul vrea casa pe pamant, asta e sigur. Cred ca vine din patternul sau genetic.
Haideti sa vedem ce inseamna acest lite motive in Romania, in special in Bucuresti.
1. Intre job si casa trebuie sa existe o legatura foarte stransa. Adica sa fie aproape. Pana sa ajunga Bucurestiul o metropola sistematizata privind caile de acces, vor mai trece cam cincizeci de ani, in cazul optimist. Pana atunci, de la job pana acasa faci intre o ora si doua ore. Incercati sa calculati cam cat costa benzina si service-ul unei masini, in conditiile in care locuiti la zece kilometri de oras. Mai bine puneti doua masini.:)
2. Copilul trebuie dus la scoala. Il trimiti cu rata sau prin nameti ? Trebuie dus si adus zilnic. Iar sa pleci dimineata la 7.00 si sa-l aduci seara la 20.00, iar nu e o solutie. Un copil petrece foarte mult timp acasa. Pentru el, casa, camera de joaca, fotoliul din fata televizorului, reprezinta centre ale universului sau.
3. Orice om normal, cand spune ... casa pe pamant, se gandeste la spatiu, aer curat, graina, flori, rasadul cu ceapa etc. Sa ne gandim, cati din cei care aveti casa, va bucurati de toate aceste avantaje ?:)) Cat timp petreceti in casa ? Gresesc daca spun ca vreo trei ore pe zi ? Nu pun la socoteala orele de somn. Am un prieten cu o gradina mare de tot, pe care cresc plante medicinale. In afara de gratarul de duminica cu prietenii, si aia care se indura sa se rupa din fata tv si sa faca o ora pana la el, nu prea exista alta manifestare a vietii la curte.
4. Aproape toti pe care ii cunosc isi fac cumparaturile de la supermarket. In cazul fericit, vreun vecin si-a deschis o pravalie cu de toate pe strada vecina. Daca nu, masina si cei cinci kilometri sunt obligatorii.
5. In general, costurile unei case pe pamant sunt de pana la zece ori mai mari decat ale unui apartament de bloc. De ce ? Pentru ca romanul, cand s-a vazut in bani, a uitat masura si si-a tras viloi cu doua etaje si opt camere, cu rata de o mie de euroi. Am un alt prieten, care a devenit scalvul casei. Nu va spun cat cheltuie pe luna, ca va luati cu manile de cap. Aici nu vorbesc de mamaia care iarna nu face focul in camera din fata si sta in bucatarie langa soba cu lemne.
6. Utilitatile. Aproape tot ce s-a construit in Bucuresti, s-a facut fara cap, adica fara infrastructura si utilitati. Drumurile sunt ca vai de ele si fara Jeep, e destul de riscant sa te aventurezi in periferie. Racordarea la retele de apa, curent, canalizare, s-a facut pe principiul "Sefu, ma racordez si eu ?". Sunt subdimensionate, problemele sunt frecvente, iar: electricianul, gunoierul, baiatul de la Fantana, pustiul de la net si altii, devin membri ai familiei.
7. Aproape toate casele construite in ultimii zece ani nu respecta normele de rezistenta. Sunt facute ... la "Hai sefu, ca merge si asa !". S-au folosit materiale, finisaje si solutii constructive proaste. De ce ? De unde era sa-si traga Ion profit de 200% ? Vor mai scadea preturile, ca e de unde, dar nici asa nu cred ca mi-as cumpara oriunde si oricum.
Ati vazut cartierele rezidentiale, cu nume ce seamana cu "Tarlaua Greenfield" ? Va spun sincer, ma minunez cum pot functiona ansamblurile acelea. De unde au tras apa si canalizare ? Ati incercat sa rezistati vara in campie, la 50 de grade, fara adiere de vant si umbra de pom ? V-ati intrebat vreodata de ce taranul roman, fratiorul lui Bucur ciobanul, si-a asezat satul intr-un anumit loc si nu la intamplare ? Si mai ales nu in varf de deal sau fund de vale langa apa statuta, langa morti sau pe gunoaie ? Vreti sa va spun ce cartiere s-au construit exact in asemenea locuri ? Pamantul are si el o taina a lui, pe care e musai s-o cunosti. Si mai are si energie ...:)

Si mai sunt ...

Cam acestea sunt calculele pe care mi le-am facut, cand am vrut sa-mi caut un loc la o margine de oras. Era musai sa fie cu verdeata ... La cat se dusesera preturile acum doi ani, am renuntat. Si bine am facut !
Dupa parerea mea, de o casa la curte trebuie sa te bucuri. Sa-ti ofere prilej de recreere dupa o zi de lucru in oras. Si sa ajungi repede, ca altfel iti piere cheful de .... verdeata. :))
Mai demult scrisesem o postare despre vechile cartiere bucurestene Herastrau si Baneasa si despre casa bunicilor. Intr-adevar, asa cum erau atunci, ofereau acea tihna necesara. Dimineata te trezeai in ciripit de vrabii, te duceai in gradina, iti rupeai o rosie si luai oul cald din cuibar. Ti-l prajeai in tigaie, taiai rosia si ... simteai ca traiesti. Casele erau mici, cu doua camere, o bucatarie si mansarda. Nici nu aveai nevoie de mai mult, pentru ca in casa intrai seara la culcare. In rest erai in gradina printre flori sau tolanit in sezlong. Seara mirosea a iasomie ... si nu se inventase calculatorul, mobilul si telenovelele. :)
... vezi tot

miercuri, 14 aprilie 2010

origini

Am gasit pe blogul lui Dictando o lista cu originea numelor unor cartiere bucurestene.
Balta Alba - Daca am inteles eu bine, aici se afla o groapa de var unde in vremea lui Caragea se topeau cadavrele ciumatilor. Cand ploua, locul devenea o balta alba.
Baneasa - Nevasta banului. In cazul de fata, ea era nevasta banului Dimitrie Ghica.
Berceni - Francisc Rákóczi al II-lea pleaca la turci (nici el nici turcii nu se intelegeau cu Habsburgii, iar asta ii facea prieteni). La fel procedeaza si o parte din apropiatii lui Rákóczi. Mai exact o ceata de husari condusi de groful Miklós Bercsényi. Nu stiu daca au stat doar ca sa-si traga sufletul ori s-au oprit de tot, cert este ca, undeva la sud de Bucuresti, husarii Berceni au luat o pauza.
Colentina - Probabil e doar o legenda (asemanatoare cu legenda numelui Bucurestilor). Astfel, Colentina vine de la "colea-n-tină" - cu referire la locul baltit unde Matei Basarab i-ar fi urlat pe turci intr-o batalie. O vreme s-a numit si "Olintina"
Cotroceni - Numele ii vine de la "a cotroci", "cei care "cotrocesc". Un vechi regionalism care inseamna "a cotrobai", "a scotoci", "a scormoni".
Crangasi - Etimologia este evidenta. Candva aici era o prelungire din Codrul Vlasiei - un crang. Aici traiau, normal, crangasii.
Dealul Spirii - Dupa numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai zicea si "Spirea"), care a ridicat in 1765 pe Dealul lupestilor o biserica (Spirea Veche)
Dristor - Numele vine de la Silistra care-i mai zice si Dârstor sau Dristor. Intre razboaie prin locul care inainte se chemase "Gura Lupului" trecea drumul ce pleca de la sud de Bucuresti si tinea pana la Silistra: Drumul Dristorului (Diristorul si Kaliacra - provincii romanesti la sud de Dunare).
Drumul Taberei - Tudor Vladimirescu intrand in Bucuresti pe la vest in anul 1821, isi aseaza aici tabara de panduri.
Ferentari - paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinata origine a numelui: vine din latina (!!!!) "Ferentarius" - Soldat din infanteria usoara a legiunilor romane. N-am aflat insa care-i legatura.
Floreasca - dupa numele boierilor care au stapanit locurile respective: Florestii
Ghencea - Din turca vine. Pe vremea fanariotilor, Ghenci-aga era seful arnautilor din garda domneasca. Aici s-a ridicat o biserica. Biserica era a Ghencei
Giulesti – O proprietate boiereasca: a Julestilor
Lipscani - din slava - Lipsk, Lipsko („locul cu tei”). Acest "loc cu tei" este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniti in Bucuresti cu lucruri aduse de la targul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.
Militari - In secolul 19 aici era zona de instructie militara, probabil si o garnizoana. O vreme a functionat aici "Pirotehnia Armatei"
Pantelimon - isi ia numele dupa Manastirea Sf. Pantelimon. In greaca "pan" inseamna "tot" si "éléïmon" inseamna mila. Panteleimon = cel milostiv, intreg-milostivul.
Rahova - Aici e simplu. Numele e relativ nou si vine de la Calea Rahovei una dintre cele cinci artere botezate in secolul 19 spre aducere aminte a Razboiului de Independenta: Calea Grivitei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei si Calea Dorobantilor.
Salajan - Un nume si mai nou. Nu vine de la Salaj, ci vine de la Leon Szilaghi cunoscut si sub numele de Leontin Salajan.
Titan - isi ia numele de la fabrica de ciment "Titan" construita la inceputul secolului XX
Vitan - De la D. Papazoglu aflam ce-i ala un vitan: "În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea"



... vezi tot

duminică, 24 ianuarie 2010

copiute si amintiri









Pe vremea mea, adica acum 15 ani, foloseam copiutele acordeon. Conspectam cate un curs pe o bucatica de hartie, cat sa incapa in palma, le pliam si apoi le doseam prin buzunare.
Truda cea mai mare era sa conspectez cursurile. Faceam conspect la conspect, pana ce intreg cursul se reducea la trei idei si patru formule. :)
Voi cum copiati ?


... vezi tot

sâmbătă, 26 decembrie 2009

postscriptum


Ieri, intr-o obisnuita urare telefonica, o prietena buna imi spunea ca "parca nimic nu mai e ca altadata". Ce s-a schimbat ? Ce nu mai e, cum ar trebui sa fie ? Sunt convins ca asemenea intrebari preocupa pe foarte putini romani, majoritatea multumindu-se ca de sarbatori sa se plimbe cu ATV-ul sau sa muste din carnatul mustind de grasime, iar cu ochii inchisi sa exclame: "Ce bine e !". Dar nu e cu suparare, toti avem locul nostru in gradina lui Dumnezeu.

Am privit la obisnuitele telejurnale de sarbatori si am vazut cantitatea luand locul esentei. Am vazut gospodine grase framantand cozonaci, fierband oale imense cu sarmale si jumari, insirand zeci de metri de carnati, botezand butoaie cu muraturi si alte afumaturi. Iar afara, la o ulcica de vin, barbatii inchinand pentru raposatul patruped.
Caruturi pline varf impinse de disperati prin supermarketuri, de parca ar veni sfarsitul lumii.
"Sa fie mult si din toate ! Sa nu lipseasca nimic !"
Am vazut cutii imense de carton luand drumul strainatatii, pline cu "tot ce trebuie" si printre lacrimi, o mama spunandu-i la telefon fiului ei: "Ti-am pus maica si sunca, lebar, sarmale, muraturi, cozonac ...", iar conversatia se incheia cu "sa nu uiti sa pui si aia ...!".
Oare asta sa insemne spiritul Craciunului, bucuria mancarii si atat ?

Stiti ce-as vrea sa mai vad de Craciun ? As vrea ca pe bulevard sa treaca colindatori imbracati in straie vechi, sa vad calusari si muzica. As vrea sa simt o furnicatura pe sira spinarii si mandria ca apartin unui neam vechi.
Mi-aduc aminte, cu ani in urma, in gara din Craiova am vazut cel mai frumos Calus. Erau o ceata, imbracati in costume autentice, cel mai batran avea 60 de ani, iar cel mai mic 5. Nu va pot povesti cum jucau ... Mi-au dat lacrimile.
Ei bine, asta as vrea sa vad !
...
Cred ca ceea ce ne lipseste, este Randuiala ! Coplesiti de iuresul cotidian, de goana dupa ban si dupa "mult", am uitat esenta. Randuiala ne da linistea si energia necesara confruntarii cu necunoscutul si asezarea lui in ... randuiala.
Dar randuiala inseamna mult mai mult decat mancare si avutie. Randuiala insemna copilul care iti spune "Sarutmana tata !", inseamna respectul pentru traditie, casa batraneasca, unde te intorci din cand in cand, masa de Craciun, de Paste, de sambata si duminica.
Masa este locul in care se aduna familia si reprezinta cea mai puternica dovada de sinceritate si acceptare. Este altarul familiei, la care te asezi dupa ce te-ai spalat pe maini. Iisus nu si-a invitat apostolii la Cina cea de Taina sa le dea de mancare si de baut ...
Cine tine flacara aprinsa in acest alatar ? Ghiciti si singuri !
... vezi tot

miros de cozonac

Sarbatorile sunt acele momente cand, parca apasam pe un switch si timpul se opreste, asemeni unui film intrerupt de o pauza publicitara. Numai ca aceste pauze nu ne dezvaluie vreun miracol comercial, ci crampeie din trecut. Ele ne fac sa privim in oglinda cu ochii inchisi, iar ceea ce vedem, sa nu semene intotdeauna cu un suras. Dar conteaza mai putin felul lor, triste sau vesele. Mai important este ca ele fac parte din frumusetea noastra si le purtam in suflete ca pe ceva de mare pret.

Una din cele mai dragi amintiri este legata de copilarie si de sarbatorile de iarna. Mai tineti minte zapezile de altadata, cand construiam cazemate si ne bateam cu bulgari, si veneam uzi si inghetati bocna de la derdelus ? Ne dezbracam iute si zdup pe calorifer. Obrajii, picioarele, mainile si mai ales fundurile ne erau rosii de atata frecat pe zapada. Si radeam ... Era o veselie in casa, de nu va imaginati. Apoi mama punea masa. Asternea o fata de masa alba, imaculata, punea farfuriile din serviciul pastrat pentru ocazii, iar din bucatarie incepeau sa se reverse arome imbietoare. Ei, sa nu va imaginati cine stie ce belsug. Se intampla inainte de revolutie, cand multe se gaseau cu greutate. Nu reusesc nici acum sa-mi imaginez, cum de reusea saraca sa ne hraneasca pe toti. Eram mici, si mi-aduc aminte doar ca ne lua cu ea la coada la lapte si unt in toiul noptii, pe un ger de crapa gheata. Tata mai facea rost de carne prin relatii, fructe din vreo delegatie la Bucuresti, carate pe un tren de noapte intr-o geanta cu fermoar. Uneori, cand venea, ne gasea dormind. Ne trezea fosnetul pungilor si soaptele lor, si adormeam la loc cu zambetul pe buze si cu gandul la surprizele de a doua zi.
Dar toate aceste griji nu contau prea mult pentru noi. Aveam altele, mult mai importante si mai marete, cum ar fi cazemata din spatele blocului, sau ce-au mai facut eroii lui Jules Verne sau Jack London in indepartatul Iukon. :) In ajun de Craciun faceam bradul. Intr-un an m-am simtit tare mandru, cand tata a hotarat ca sunt destul de mare sa-l asez singur in suport. La impodobit participam cu totii. Casa se umplea de veselie, luminite si miros de cetina.
Stiti ce-mi mai aduc bine aminte ? Cozonacii facuti de mama. Cand miroasea a cozonaci si portocale, stiam ca e bine, cald, ca suntem acasa cu totii si ca nu ni se putea intampla nimic rau.
Cel mai mult imi placea ca in dimineata de Craciun sa mananc o felie mare de cozonac, pazit cu strasnicie de mama, cu o seara inainte, si o cana cu lapte cald.

Anii au trecut si multe din cele povestite s-au dus. Am crescut si ne-am risipit pe la casele noastre, purtati de griji imediate. Din cand in cand un telefon ne rupea din cotidian, intrebandu-ne daca ne e bine. Orbiti de vise neimplinite, am ignorat cu desavarsire cum clepsidra isi scurge ultimul graunte de nisip.
Acum casa e pustie. Masa asteapta nedesfacuta intr-o latura a sufrageriei. De foarte multi ani din bucatarie nu se mai aude zangat de farfurii si nici o voce draga strigandu-ne. Nu mai e cine sa stea in capul mesei, sa spuna glume sau sa ne dojeneasca ca iesim afara cu gatul descoperit. Nu ne mai intampina nimeni in prag, iar mirosul de cozonac a ramas doar o amintire.

A venit Craciunul !
Va doresc pace in suflete si bucurie !

Sarbatori Fericite !


... vezi tot

duminică, 8 noiembrie 2009

bade Ioane



Mircea Vintila- Bade Ioane

Luna trecuta am fost la Nehoiu si am urcat spre Siriu. Cei care au trecut pe-acolo, si-amintesc ca in dreapta, dupa un cot al drumului, este asezat un monument al ostasilor romani cazuti in 1916, in luptele de retragere in Moldova. Sunt acolo cateva zeci de cruci, randuite deasupra unui mausoleu ascuns sub pamant. Cele mai multe sunt cu soldat necunoscut. Pe altele apar nume, batute neingrijit, probabil intr-un an urmator, alaturi de fotografii ale unor locoteneti sau sublocoteneti. Am facut cateva socoteli si mi-a iesit ca unii n-au avut mai mult de 25 de ani. Asezat pe pajistea de deasupra, ma intrebam, apasat de linistea si deschidera peisajului, ce s-a intamplat atunci ? Am inchis ochii si am vazut o toamna mohorata, dealuri, departe in vale convoaie germane, si o mana de soldati incercand sa-i opreasca cu bataie de mortiere. Apoi luptele s-au incins pe un deal, sus de tot. Romanii au fost inconjurati, si putinii ramasi au fost siliti sa se predea. Priveam ingandurat chipurile de pe cruci. De una atana o coronita vestejita. Pesemne ruda, fiu ori nepot, isi mai aduce aminte de o poveste spusa seara sau de o promisiune, si din cand in cand trece si aprinde o lumanare.
Oare a meritat ?
Va marturisesc ca m-am mai intrebat si in alte dati, ce grozavii i-au manat pe oameni in razboaie, i-au facut sa se ucida; la urma urmei pentru ce ?
Cu totii am invatat la istorie ca uneori se trezesc unii rai, care nu-si mai incap in hotarul lor si li se nazare sa se duca peste altii, care-si cultiva linisti patrunjelu'. Oare asa sa fie ? Apoi o gramada de fraieri, nimeriti si ei pe-acolo, imbatati cu sloganuri, isi parasesc tihna si se duc sa se bata cu aia rai.
Ca stau iar si ma intreb, acestia n-au avut si ei mama, tata, logodnica, doruri se cele si de toate ? N-au avut altceva mai bun de facut, decat sa se duca la razbel ? De ce au facut-o ? Cat de motivati au fost ? De ce motivele de atunci au devenit hilare si neinsemnate azi ?

Sa-i luam pe sarbi, de exemplu, ca ii avem in minte mai de curand. Prin '90 o gramada de oameni care si-au baut impreuna, linistiti, berea zeci de ani, s-au luat la cearta, chipurile pentru ca nu se mai suportau. S-au trezit sa imparta tara dupa natii si religii. Usor de zis, greu de facut, pentru ca sub conducerea lui Broz Tito, semintiile s-au amestecat. Adica musulmani s-au casatorit cu sarboaice, unii s-au imprastiat cu locul de munca in toata Iugoslavia, si-au intemeiat asezari sau pur si simplu si-au pus religia in sertarul cu amintri de familie. Deh, pe oameni ii pasioneaza mai mult ziua de maine, decat ideologiile. Iar relatia cu divinitatea e de multe ori una personala.
Acu' pe bune, ati observat ca omul simplu nu se prea ia la bataie din senin ? Grijile lui sunt altele, cu precadere ce pune pe masa copiilor. Omul simplu e paralel cu politica. Il doare in cot cine conduce tara, atata vreme cat la pravalia din colt gaseste o pita calda, si copilul ii rade-n poala.
Se pare ca in Iugoslavia, ca mai in toate conflictele, si-au bagat unii coada. Unii care n-au altceva de facut decat sa se joace cu soarta si viata altora, s-au gandit ca ar fi bine sa nu mai fie liniste si pace in lume. Nu de alta, dar linistea si pacea fac sa scada afacerile, cu precadere cele cu armament.
Si uite-asa au aprins scanteia acolo unde ea fusese ingropata de multa vreme. Unde o simpla scanteie n-a fost de ajuns, au dat cu bomba. Au murit oameni, s-au dezradacinat familii si comunitati. Pentru ce ?

Au trecut douazeci de ani de cand am terminat armata. Tin minte ca am depus un juramant, in care spuneam ca imi voi apara tara. Mai stiam ca cuvantul "dusman", avea o insemnatatea aparte, irevocabila. Dusmanul era un fel de sperietoare a neamului. Era legat de istorie, de stramosi, eroi si jertfa lor, de patriotism. Mai tin minte ca deosebirea dintre un un prieten si dusman, era ca ultimul venea peste noi si ne cotropea. Nu se intra in detalii, ce anume insemna aceasta cotropire si cum ar fi trebuit s-o percepem. Ne invatau ca dusmanul e intotdeuna in fata si trebuie omorat. Va spun astea, ca sa va explicati de ce in decembrie 89 militari au tras ca bezmeticii intr-un dusman invizibil. Bine, nu era el intru-totul invizibil, numa' ca celor care trebuiau sa se ocupe de el, li se ordonase sa nu se bage.
A' mi-am adus aminte de o zicala de-atunci: "Cei din armata erau invatati ca dusmanul e in fata, iar la securitate, ca el e pretutindeni ".:))
Apoi am mai crescut si am descoperit ca nu tot ce se spune e adevarat. Ca cei ce spun nu sunt intotdeuna modele demne de urmat. Ca asazisul dusman e mai degraba cel ce-ti zambeste in spate, decat cel de dincolo de granita.
Apoi a venit si inevitabila intrebare: as mai fi capabil sa plec la razboi, daca cineva mi-o va cere ? Asta da intrebare ! Cred ca n-as mai face-o, fara sa inteleg foarte bine motivul. E aberant ce spun. De ce ? Pentru ca situatiile de conflict generalizate apar cand nimic nu mai e de facut, sau aproape nimic. Adica cand politicienii au dat gres. Care politicieni ? Aceia care la razboi se ascund de regula sub pat. Asa a fost si in 1916.
Anii au trecut, si azi nu mai e ce-a fost candva. Era internetului a facut ca informatia sa circule, iar omul sa fie mai greu de pacalit. Omul secolului 21 e mai putin sensibil la lozici de genul: dusmanul vrea sa ne cotropeasca. Nu ca ar fi disparut dusmanii, teritoriile si bataliile pentru suprematie economica. Astea nu vor disparea niciodata. Intotdeuna vor fi unii in spatele unor butoane si unii care se trezesc in ultimul moment, pe post de victime. Partea proasta e aceea ca, daca in urma cu 50 de ani oamenii erau implicati direct in conflagratii, azi sunt considerati victime colaterale. Pentru ca azi doar naivii mai cred ca razboaiele se castiga cu pusca in mana, strigand "Dupa mineeee !".
Si mai e ceva, anume ca notiunile de dusman si pierderi nu mai sunt aceleasi.
Ia ganditi-va, suntem in Uniunea Europeana. In Parlamentul European e o batalie acerba si fara scrupule pentru promovarea de proiecte si atragerea de fonduri structurale. Tin minte vorbele unui europarlamentar, care spuneau ca Romania e la coada si de data aceasta. Oamenii alesi pe interese si mai putin pe intelect sunt incapabili sa se bata pentru Romania, sa-si faca meseria pentru care au fost trimisi acolo. Urmarile sunt adancirea saraciei in tara, boli si suferinta.
Acum va intreb, cine e dusmanul, unde e razboiul ? Ranitii nu mai ajung pe front, ci direct in spitale. Razboiul a imbracat o alta forma, din pacate cu aceleasi efecte.
Bade Ioane ...



... vezi tot

marți, 4 august 2009

vesnicia s-a nascut la sat



"Sufletul satului

Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred cã vesnicia s'a nãscut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pãmânt undeva.
Aici se vindecã setea de mântuire
si dacã ti-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e searã.
Sufletul satului fâlfâie pe lângã noi,
ca un miros sfios de iarbã tãiatã,
ca o cãdere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte."

Lucian Blaga


Ma intreb, ce-ar fi fost daca in '45 istoria si-ar fi urmat cursul ante si interbelic. Daca comunismul n-ar fi venit peste noi, purtat de tancurile sovietice. Daca nemtii s-ar fi retras in liniste si ne-ar fi lasat in pace ... Daca nu ne-am fi nascut pe acest pamant ... Smile!
Cred ca am fi ramas tarani in proportie de 80%. Romanul nu s-ar fi rupt de sat. Nu stiu daca ati observat, pentru roman satul reprezinta un fel de stup, iar el, precum albina, se intoarce de fiecare data. Oriunde s-ar duce in lume, el nu se aseaza acolo, ci aduna bani sa-si ridice gospodarie acasa. In tarile apusului oamenii au plecat la oras cu cateva sute de ani in urma, odata cu marea revolutie industriala. La noi fenomenul ar fi fost acelasi, putin intarziat, pastrand satul ca nucleu pentru "escapadele" economice.

Dar sa ne intoarcem in trecut... Cei ramasi ar fi facut agricultura. Multi s-ar fi indreptat spre orase, ar fi devenit meseriasi, ar fi lucrat in fabrici, ar fi pus ban peste ban si apoi s-ar fi intors instariti. Si-ar fi ridicat gospodarii infloritoare, ar fi crescut animale, ar fi lucrat campul, iar surplusul l-ar fi vandut la oras. S-ar fi ridicat si industrie prelucratoare si de constructii de masini, pentru mediul rural cu precadere. Totul ar fi fost perpetuat dupa vechea traditie a lucrului bine facut si dupa taina invataturii transmisa din tata in fiu. Si ar fi fost bine. Care ar fi avut bani si minte s-ar fi dus la scoala. Care nu, ar fi muncit campul.
Cu siguranta am fi devenit cea mai bogata tara din Europa.

Din pacate, n-a fost sa fie asa, pentru ca unii au vrut altfel. Nu vi se pare ciudat sa ne tot dam dupa cum vor altii ? Eu unul m-am saturat !
Acum se pare ca ne vor lasa in pace o vreme. Avem sansa sa ne asezam ... sper ca nu cu curu'n sus. Smile!
... vezi tot

duminică, 17 mai 2009

va mai aduceti aminte de Carl Sagan ?



Carl Edward Sagan (9 noiembrie 1934 – 20 decembrie 1996), cunoscut astronom şi astrobiolog american, şi-a adus o mare contribuţie la promovarea şi popularizarea ştiinţei. A fost pionier al exobiologiei şi fondator al programului de căutare a inteligenţei artificiale (SETI - Search for Extra-Terrestrial Intelligence). Este cunoscut în lumea întreagă datorită cărţilor sale cu temă ştiinţifică, dar mai ales datorită serialului de televiziune Cosmos: A Personal Voyage, cel mai vizionat program al televiziunii PBS înainte de 1990. Odată cu serialul a fost scoasă şi o carte cu acelaşi nume. Sagan a scris şi romanul Contact care a fost ecranizat în 1997, având-o în rolul principal pe actriţa Jodie Foster. A fost de asemenea autor, coautor sau editor a peste 20 de cărţi, şi a publicat peste 600 de lucrări ştiinţifice şi articole.

Candva, pe vremea cand traiam in epoca intunericului, un serial ne-a luminat mintea si ne-a facut sa calatorim mai departe decat vom ajunge vreodata. Un serial realizat de un OM, care si-a dedicat viata patrunderii dincolo de frontierele cunoasterii. Se numea dr. Carl Sagan. In memoria lui si amintirea vremurilor de atunci, va invit sa revedeti dupa aproape 30 de ani " The Personal Voyage - COSMOS: The Shores of the Cosmic Ocean".



& CONTACT

... vezi tot

duminică, 10 mai 2009

locuri vechi care nu mai intereseaza pe nimeni


Ati incecat vreodata sa patrundeti tainele mormintelor ? Ma refer la mormintele neamului.

Aproape ca nu exista loc nepatat de sange sau unde sa nu fie ingropate oseminte, fie ca e la margine de codru, in camp de grau, ori in margine de cetate. Oriunde cauti cu ochii dai peste urme aproape sterse ale celor care au murit acolo.

Mi-amintesc un obicei din batrani. In clipa in care iti cauti loc de tabara, casa sau pentru orice asezamant din lemn si piatra, e bine sa verifci mai intai, sa nu deranjezi sufletele mortilor. Adica sa ceri voie. Faci slujba de invoire, iti ceri iertare, si numai atunci bati temelie. Uneori dai peste locuri unde nu ti se da voie sa construiesti. Si daca o faci, vezi cum ti se naruie totul, ori ai vedenii din lumea de dincolo. Si pace nu vei avea niciodata, nici tu, nici neamul tau. Asa e datina pe la noi, venita din mosi stramosi si se cuvine sa tinem sema de ea, macar din respect, daca nu din grija.

Poate pentru multi din cei care citesc, cuvintele mele nu au insemnatate. Nu e vina lor ca n-au cunoscut vreodata asemenea locuri sau fapte. Sau daca li s-au aratat, s-au aplecat asupra altor lucruri, mai marunte. Eu am avut ocazia sa vad, sa cunosc si sa simt. Din frageda tinerete am descoperit, si apoi am invatat sa respect mormintele strabunilor, sa privesc cautator si sa incerc sa inteleg taina lor. Am umblat pe campuri, iar privirea mi s-a lovit de movile cu troite sterse de vant si ploaie. Palmele au atins piatra, ochii au incercat sa desluseasca intelesuri batute in litere vechi. I-am inchis si am auzit vuiet de razboi si zanganit de arme. Nu de putine ori m-au trecut fiori si m-am retras incet cu teama, lasand vantul sa astearna din nou linistea. Apoi am zambit, fericit ca apartin acelor locuri vechi, ca poate cineva demult, un mos de-al meu e ingropat acolo fara ca eu sa stiu. Si daca el n-ar fi fost, eu n-as fi existat.

Un asemena loc, drag mie, este monumentul de la Selimbar (vezi foto). Nu atat prin insemnatatea istorica, ci pentru faptul ca pasii mei de copil au trecut des pe-acolo. Acesta se afla amplasat in mijlocul campiei unde, pe la 1600 s-a dat celebra batalie intre ostile lui Mihai si cele ale lui Sigismund, iesite in intampinarea romanilor dupa trecerea defileului Oltului. Mortii au fost ingropati sub un imens tumul (gramada de pamant), iar in varf a fost batuta o troita din lemn spre pomenire. Pe vremuri troita se inalta departe, azi se afla la o suta de metri de drumul national, ignorata de siragul de masini ce alearga grabite spre Valea Oltului.

Mai spre vale se afla un alt monument, dedicat ostasilor romani cazuti in 1916, in timpul scurtei ofensive impotriva trupelor germane. Cand eram mic, mergeam cu scoala sa ingrijim monumentul. Acum e in paragina.

Dar astea-s lucruri vechi, pe care azi putini le mai inteleg, grija lor fiind sa traiasca ziua de maine si atat.
Am sa va rog ceva. Pe unde va vor purta pasii, incercati sa opriti pentru o clipa si sa contemplati monumentele bunilor nostri.
Inchideti ochii si ganditi-va ca ati fi putut sa fiti in locul lor. Ca au fost tineri ca voi, ca au avut visuri si iubiri si apoi au murit fara sa apuce sa se bucure. Ganditi-va ca oricand este posibil, si ca istoria nu intreaba niciodata.
De sunt in margine de campie, rupeti o floare rosie sau alba si asezati-o pe piatra. Inchinati-le gandul si puteti pleca cu sufletul impacat.

Glorie lor !



. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

" Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de pe uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.


Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni! "

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Priviti un moldovean coborat parca din letopiseti ...



Am descoperit ceva interesant: Enciclopedia Romaniei
Introduceti la cautare anul 1916 spre ex. ... vezi tot

miercuri, 6 mai 2009

omul pe care nu dai doi bani


Cunoastem oameni si avem impresia ca ni se potrivesc, fara sa tinem cont ca potrivirea nu e la fel cu probatul unei perchi de pantofi. Apoi, dupa o vreme, ne aratam indignati ca celalalt nu apreciaza ce apreciem noi, nu se comporta ca noi sau, dupa ce merge alaturi de noi, brusc, se hotaraste sa plece. Si atunci exclamam: cum e posibil sa ... ?. Ei bine, este ! Intre doi oameni nu exista potrivire totala; as spune chiar ca exista o imensa nepotrivire. Aparentele sunt aproape intotdeauna inselatoare, pentru ca facem greseala sa-l apreciem pe celalalt luand ca sablon felul nostru de a fi. Exista desigur si exceptii, cand este vorba de acea "chimie", atractie pe care o simtim fata de cineva. Aceste exceptii tin mai mult de hormoni, decat de mental si de un oarecare subiectivism, specific varstelor fragede. Cand mai evoluam si ne imbogatim cunostintele despre oameni, alegem mai greu.

Atractia pentru semeni si nu numai, tine de un pattern personal. Pattern asupra caruia "lucram" toata viata, fara sa-l incheiem vreodata. Mai mult decat atat, ni se intampla sa reconsideram multe din valorile pe care in trecut le-am crezut infailibile, si mai descoperim ca binele si frumosul nostru nu este binele si frumosul tuturor. Viata continua sa ne uimeasca in fiecare zi.

Omul este o fiinta complexa si, de foarte multe ori, aparentele sunt inselatoare. Omul urat poate fi mai destept, mai inteligent sau mai bun. De ce ? Pentru simplul fapt ca in timp ce omului frumos i s-a asternut totul pe tava, cel urat a invatat sa munceasca. Omul, cand se naste, pleaca pe un drum presarat cu invatatura. Step by step ! La inceput sunt lucruri simple: sa nu scoti limba, sa nu dai drumul la aragaz, sa nu treci strada, sa imparti jucariile si bomboana cu ceilalti, apoi creste si ajunge la scoala. Aici se formeaza ierarhiile, urmand patternul de pe prima pagina a revistelor, un patern preponderent vizual. "Cei frumosi" invata sa speculeze avantajul oferit de aspectul exterior. Cei "urati", sunt nevoiti sa se multumeasca cu locul doi, sau sa invete sa "obtina" prin alte mijloace, adica dezvoltandu-si ratiunea si inteligenta. Si mai invata ceva extrem de important: cat de dureros e sa fii pe locul doi, doar pentru ca Dumnezeu ti-a dat mai putin. Frumusetea, in ochii oamenilor, nu se rezuma doar la a fi: inalt, blond si cu ochi albastrii, ci cuprinde tot ce insemna aspect exterior: haine, masini, bijuterii, palate si alte lucruri care epateaza. Lucruri pe care nu le-au obtinut prin truda mintii, ci prin bunavointa naturii sau a parintilor.

Am enuntat mai demult un aforism: Frumusetea se naste din noroi, iar bunatatea din suferinta. Asemeni lutului plamadit de mana olarului, frumusetea si bunatatea se invata si calesc in esecuri. Nu ma refer la acea frumusete anatomica si bunatate narcisista. E vorba de cea interioara, care de multe ori suplineste pe cele lasata de Dumenzeu. Sunt convins ca stiti despre ce vorbesc; multi aveti langa voi prieteni, apropiati, pe care ii iubiti pentru ca "sunt" si mai putin pentru ca "au".

Nu stiu daca mai tineti minte o vorba din popor: "Omul pe care nu dai doi bani, este cel mai valoros !". Din pacate, sunt multi care prefera sa dea mai multi bani pe cineva.
Pardon, cine sunt eu sa stabilesc valori ? In afara de cele universale, fiecare crede ce vrea. E loc pe Pamant pentru toti.:)

Am spus mai devreme ca din momentul in care ne nastem, sau chiar de mai devreme, fiecare pornim pe propriul drum, presarat cu invatatura. Tot ce e in jurul nostru isi lasa amprenta asupra modului de gandire, de apreciere a eticului si esteticului si in final, de decizie. Am sa incerc o parabola. De-alungul drumui principal sunt, din loc in loc, mici poteci cu indicatorul "scurtatura". Extrem de tentante, desigur ! E ca in comediile acelea, in care la un concurs de maraton, unii se desprind de coloana si o apuca pe scurtaturi, apoi apar bine merci mai tarziu, aproape de finish, fresh, alaturi de ceilalti, care termina cursa epuizati. Asa e si in viata. Ei bine, adevaratii campioni sunt cei care au alergat toata cursa.
Nu ma pot abtine sa nu fac o asemanare teribila cu ce se intampla in jurul nostru, azi. In ultimii douazeci de ani, sunt o gramada care au apucat-o pe scurtaturi si care apoi au castigat cursa. Am o veste proasta pentru acestia: mai urmeaza o cursa, de data asta, fara scurtaturi. Smile!

Toti gresim, e in firea noastra sa alegem drumul mai usor. Unii sunt favorizati de natura, si au intaietate ... la scurtaturi bineinteles. Ceilalti, mai putin dotati, raman la coada. Cu lacrimi in ochi exclama: "Nu e drept !". Cei care ajung primii, rad de fraieri, insa nu constientizeaza ca drumul e unul, nici mai greu, nici mai usor, si trebuie parcurs tot, sau macar in mare parte. Iar scurtaturile nu sunt decat aparente, pe care le constientizeaza abia atunci cand se lovesc de probleme banale.

Prin urmare, ajungem in viata sa ne intalnim cu oameni, despre care credem ca ne seamana, si in realitate, sa nu fie asa. Nu ne seamana, pentru ca atunci cand ii intalnim, fiecare venim din trecut cu un bagaj de cunostinte, experiente. Nu conteaza cat de subiectivi suntem. In general subiectivitatea tine de raportarea la un nivel valoric superior. Acum ne privim unul pe celalalt cu ochii mintii. Cand se intampla sa avem pareri asemanatoare, suntem multumiti. Alteori, nu. Si parerile tin tot de experienta fiecaruia.
Ganditi-va ca, uneori, desi doi oameni au aceeasi varsta, este posibil ca unul sa fie in urma celuilalt. Adica sa nu fi ajuns, trecut prin experienta prin care unul din ei a trecut, si din care a invatat ceva. Uneori e chestie de ani, zile sau ceasuri. Va dau un exemplu: unul care nu a pierdut niciun parinte, nu-l poate intelege pe cel caruia i s-a intamplat asta, oricata compasiune ar manifesta. Si exemple sunt destule. Aparentele doar sunt inselatoare.

Omul pe care nu dai doi bani, este cel mai valoros !

Am sa va spun o poveste, care m-a afectat mult cu ani in urma. Pe vremea cand eram mic, prost si lucram intr-o fabrica, am avut ocazia sa cunosc un om. Lucram intr un colectiv bun, de oameni valorosi profesional, pe care ii respectam. Pe vremea aia ocupam functia de muncitor bun la toate, iar seara mergeam al facultate.
Intr-o zi, pe usa atelierului intra un om. La prima vedere, am crezut ca e unul din aceia care imping tomberonu' prin fabrica. Nu epata prin nimic. Se cunostea bine cu colegii mei, i-a salutat si s-a asezat langa seful nostru. Se pare ca erau prieteni vechi. Am uitat sa va zic, inainte de a ajunge in atelier, unul din colegi l-a vazut pe geam si a exclamat: "Iar vine si asta ! Ce p... mea mai vrea ?". Am ramas putin surprins de atitudiea lui zeflemitoare si nu l-am inteles pe moment. In fine, omul s-a asezat langa sef si au inceput sa povesteasca de-ale lor. Colegii chicoteau pe ascus in bataie de joc. Se pare ca stiau mai multe decat mine; il cunosteau bine pe respectivul. Mai multe n-am aflat pe moment. Dupa o vreme, omul se scoala si vine spre mine. Cu un glas incet ma roaga sa-i repar un pantof, caruia tocmai i se dezlipise tocul. M-am uitat la el si am zis: "Nicio problema, va ajut cu placere !". De fire sunt saritor. Si omul acela, nu stiu, cand m-am uitat in ochii lui, avea ceva ... I-am reparat tocul, mi-a multumit si a vrut sa-mi dea 25 lei. L-am refuzat categoric. S-a uitat in ochii mei si a inceput sa-mi povesteasca ca se gandea la o inventie cu o gramada de probleme tehnice. M-a intrebat la ce facultate sunt si altele. In mintea mea, nebuloasa totala. Nu stiam de unde sa-l iau, adica nu intelegeam cum un "cersetor" poate sa fie procupat de inginerie. Am povestit putin, mi-a multumit inca o data si mi-a strans mana. Avea o mana uscata, aspra, dar energica. A mai dat mana cu seful si cu alti cativa si a parasit atelierul.
Imediat dupa, colegii mei au izbucnit in ras. M-am dat mai aproape si l-am intrebat pe seful meu cine era personajul. S-a uitat pe sub ochelari si mi-a spus: "Lucica, stii cine e asta ? Il cheama Sharamet. A fost cel mai mare specialist al nostru in aronave." Am ramas masca ! "Sa nu-l vezi cum a ajuns acum, ca saracul a trecut prin multe." Si mi-a povestit... Omul cu pricina fusese cel mai bun specialist roman in motoare de avion. Cu ani in urma, lucrase la un intitut invecinat INCREST. Fusese cel care semnase la Londra contratul cu primul avion romanesc al anilor '80, BAC C11. Si cand viata era frumoasa, a primit o "palma" de la unul din apropiatii lui. La un moment dat, facuse un proiect de imbunatatire a perfomantelor motorului de avion, si cum era pe vremea aceea, directorul instutului trebuia sa-si puna si el semnatura pe proiect si apoi pe brevetul de inventie. Sharamet a refuzat. Ei bine, acesta a facut ce-a facut si i-a furat proiectul. Atunci Sharamet a innebunit. A fost internat la spitalul 9 multi ani, apoi pensionat pe caz de boala, dupa care s-a retras complet. Doar cei aproiati il mai cunosteau. Si din cand in cand le mai facea cate o vizita si le povestea ce a mai inventat.
Am ramas stupefiat ! Omul acela, "cersetorul", cel pe care la prima vedere nu dadeai doi bani, era de fapt cel mai bun, cel mai ... destept dintre noi.
Atunci am invatat ca omul pe care nu dai doi bani, este cel mai valoros. Cel putin asa il vazusem atunci. Si nu mi-am schimbat parerea.
M-a framatat multi ani aceasta intrebare: cum unii vad ceva, iar altii nu ? Ce ne diferentiaza ?

Pe mine m-a impresionat intamplare precedenta pentru ca in mentalul meu ea se suprapunea peste valorile mele. Tot ce cunoscusem pana atunci, invatasem din carti si experiente, coincidea cu tiparul omului perfect, al profesionistului. Intr-un fel, el reprezenta modelul meu in viata, desigur nu ca aspect. Din frageda pruncie invatasem sa respect munca si s-o recunosc.
Colegii mei nu intelegeau asta. Pentru ei, acel OM, nu era decat Sharamet care vine la cersit. Atat !

Mai am o poveste, cu un fost profesor din facultate, pe care intr-o zi l-am vazut cersind la metrou. Innebunise. Asta cu adevarat e impresionanta !

Si o alta poveste, de data asta biblica.
Se spune ca odata, Dumnezeu s-a schimbat intr-un cersetor batran si zdrentuit, si intr-o seara a poposit int-o asezare de oameni instariti. Si-a spus: "Aici precis voi gasi un adapost si ceva de-ale gurii !". A pasit pe ulita principala si a inceput sa cerseasca o coaja de paine si un loc de innoptat. Spre surprinderea sa, locuitorii l-au luat la goana, iar copiii l-au batut cu pietre si i-au atarnat scaieti de mantia-i prafuita. Intristat de rautatea oamenilor, s-a indreptat spre marginea satului si inainte de a pleca, a mai batut la o poarta, ceva mai darapanata. In prag au aparut o batranica cu fiul ei, care l-au invitat imediat pe batran sa intre in casa lor. Si-au cerut iertare ca nu au prea multe, dar din putinul pe care-l au, il pot ospata cu draga inima. I-au oferit o bucata de paine cu branza si o ceapa, dupa care i-au pregatit intr-un colt loc de dormit. Dupa ce a mancat batranul, s-a sculat de la masa si spre uimirea celor doi, s-a indreptat spre usa. Apoi le-a spus: "Va multumesc pentru gazduire, se vede ca nu sunteti ca ceilalti. Voi pretuiti cu adevarat lucrurile simple si neinsemnate, nu ca ceilalti, care au uitat demult acest lucru. Nu sunt un cersetor, precum ati vazut, Eu sunt Dumnezeu ! Ca rasplata pentru bunatatea voastra, am sa va spun atat: la noapte sa strangeti tot ce aveti de pret si sa parasitit satul. Tineti minte, plecati, dar sa nu cumva sa intoarceti capul, ca veti pieri !". Si batranul s-a facut nevazut.

Ati ghicit cum se numea satul cu pricina, nu ? ... vezi tot

miercuri, 11 martie 2009

ploaia



Picaturile de ploaie ne dau o senzatie unica. Ne place sa le privim cum cad pe alei, sa le ascultam pe acoperisul unei case vechi, sa le pipaim in timp ce se scurg pe frunze, sa le mirosim cu ochii inchisi.

De ploaie ne leaga cele mai profunde amintiri:
Cand copii fiind, ne prindea pe camp vara si alergam desculti prin baltoace,
Apoi ca adolescenti, nu ne pasa ca ne uda pana la piele, in timp ce ne plimbam de mana pe aleile toamnei,
Cand ne prindea prin munti si o ascultam rapaind pe foaia de cort, si apoi o miroseam amestecata cu frunze si pamant reavan dimineata,
Cand o priveam pe geam curgand siroaie pe burlane, umpland butoiul asezat sub streasina de bunici. ... vezi tot

in gradina lui Ion a turnat nicu beton

In gradina lui Ion a turnat nicu beton
Baneasa si Herastrau sunt doua nume cu adanca rezonanta in memoria bucurestenilor care s-au nascut sau copilarit aici. Cei foarte batrani isi amintesc cu nostalgie de vremurile cand cele doua cartiere erau un fel de oaze de verdeata in marginea unui Bucuresti prafuit. Dar si cu amar cand s-au vazut peste noapte stramutati la bloc si siliti sa-si vada casele ridicate cu truda in vreme de razboi, case in care si-au crescut copiii si nepotii, smulse de buldozerele epocii de aur, pentru ca un nebun analfabet s-a visat peste noapte Dumnezeu. Sunt file de istorie, si lacrimi pe fata unui oras candva pitoresc.
Ce vedeti azi e un amalgam de blocuri cenusii, strazi ramase doar cu numele si o atmosfera de cavou, unde nimeni nu vorbeste cu nimeni. Cutii de beton fara personalitate care se straduiesc in zadar sa inlocuiasca caldura caselor si frumusetea curtilor pline de flori de odinioara.
In acele curti cu case modeste, ascunse de bolti de vie si pomi de rod se retragea bucuresteanul dupa o zi de lupta cu vacarmul orasului. Venea de la munca, isi scotea pantofii, isi scutura hainele de praf, si dupa ce manca o ciorba facuta din roadele gradinii sau o rosie abia coapta pe vrej, se intindea intr-un sezlong si atipea in racoarea serii, miresmelor florale si cantecul greierilor. Iar iarna mirosea a fum si cozonaci, si ningea atat de frumos, incat jurai ca te afli undeva intr-un sat de munte.
Imi amintesc cu drag de strazile pavate cu piatra de rau si trotuare din dale caroiate, patate de corcoduse si dude, de gastele care se balaceau in vreo balta ramasa langa cismea si de multe altele ce-mi vor ramane pururi in suflet.

Pentru cei care nu stiu, pe vremuri, Baneasa se ducea din calea ferata Bucuresti - Constanta pana departe in camp, aproape de pista aeroportului cu acelasi nume. Singurele cladiri cu etaj erau Apicola, scoala si gradinita. Singurele ramase dealtfel, dupa marea demolare din anii '80.
Herastraul era cartierul de “peste linie”(calea ferata) si se intindea pana in lacul Herastrau, fabrica de Glucoza si actuala statie de metrou Aurel Vlaicu. Accesul in cele doua cartiere se facea, fie pe la capul tramvaiului 5, fie pe la “Pod”, pe linia troleibuzului 81, care venea de la gara si se ducea la aeroport.

Capul tramvaiului 5
Putini isi amintesc ca tramvaiul 5 isi avea capatul la stadionul Vointa. Adica, cam pe locul unde e acum statia de metrou. Facea o bucla uriasa si o lua inapoi spre Floresca. Era un tramvai vechi, model cehesc, alb cu rosu, care atunci cand prindea viteza, trebuia sa te tii bine. De la capul tramvaiului incepea cartierul Herastrau. Casele erau muncitoresti, cu doua camere, tip vagon, ingramadite pe o latura a curtii, si lipite de cea a vecinului, care si el avea acelasi tip de casa, in aceeasi curte de 300 mp. Istoria locurilor spune ca imediat dupa razboi, municipalitatea a parcelat si vandut terenuri muncitorilor cu venituri medii. Muncitori care inainte umpleau buza Gropii Floreasca. Cam pe unde se afla fabrica de Glucoza, se afla inainte de razboi o fabrica de caramida, iar in locul lutului excavat a ramas una din celebrele Gropi ale Bucurestiului. Se spune ca unele terenuri ar fi apartinut tiganilor improprietariti de Cuza pe la 1864.
Si intr-adevar, in orice poarta ai fi batut, gaseai lucratori la : ICAB, CFR, Glucoza, APICOLA, salubritate, mecanici de intretinere la ITB, electricieni la Uzina de avioane, tamplari la Pipera, functionari sau maistri militari la unitatile militare din zona. O lume pestrita de oameni simpli, cu bune si rele si care se simteau bine in coltul lor de "rai". Tin minte ca Herastraul mai era renumit pentru tiganii pipasiti in zona Fabricii de Glucoza. Ei aruncau o “pata de culoare”, si nu numai, in acea margine de Herastrau. Dar ce e interesant, nu furau niciodata in cartierul lor. De atunci e o vorba: tiganul nu fura niciodata langa casa.

La capul tramvaiului 5 se aflau pravaliile, amplasate in asa fel, incat muncitorul venit din oras sa gaseasca cele trebuincioase, adica paine, parizer, branzeturi, lapte unt si altele. Ce bun era parizerul odata. Si untul, mai tineti mnte untul intins pe franzela calda ? Bacania, merceria, painea, ferometalul, erau situate in cladiri vechi dinainte de razboi, cu podele din lemn dat cu gaz, si mirosind amestecat cu cel al marfurilor din raft. Un frizer batran avea o frizerie, cu o firma din placaj pe care era vopsit cu litere negre: “La Bunica”. Habar nu am de unde venea numele, cred ca asa-l chema. Acolo se adunau in diminetile de sambata cei batrani la taifas, in timp ce isi asteptau randul afara pe scaunele randuite langa zidul dat cu var. Langa chioscul cu bilete, era o toneta cu inghetata. De fiecare data cand veneam din oras, o rugam pe mamaie sa-mi ia inghetata la pahar cu ligurita de plastic. Era asa buna, vara … Va mai amintiti mirosul de inghetata cu fistic sau vanilie? :) A, si covrigi cu mac, calzi si dulci. Si apoi o apucam pe stradute spre casa, peste linie.

Oamenii
Ce-mi placea la Bucurestiul de altadata si mai ales la oamenii de atunci, era ca aveau ceva altfel, deminitate, eleganta, simtul ca apartin locului, cartierului, unei familii mari, se cunosteau intre ei, se vizitau, se inrudeau, se imbatau la nunti si isi botezau copiii. "Al cui esti ? A lui Nea Ilie !" Acesta era permisul de trecere ! Nu conta nimic altceva ... oricine te-ar fi oprit pe strada, ca nu intra oricine in cartier, fara sa se stie, sa se intrebe ... "A, Nea Ilie, il stiu pe nea Ilie ! Am fost colegi la Uzina de avioane.". Apoi salutai in stanga si in dreapta: "Sarutmana tanti Marioara !". Tanti Marioara se indrepta de sale din albia de spalat rufe, isi stergea sudoarea si cu un zambet larg ... "A, tu esti mai ? Bata-te norocul, ia uite ce a a crescut ! Nelule (Nelu' era barbatu-su care motaia in fundul gradinii sau cauta vreun ou proaspat), ia vino sa-l vezi pe ... ala micu de il plimbai tu cu carutul de aragaz.". Si tot asa ... pana ajungeai acasa incasai cateva pupaturi, cifulituri si ciupituri de obraz. :)
Toti se cunosteau, de la vecini la macelar, pantofar, sifonar, bacan si multi altii. Bunicul se ducea la macelarie sa cumpere carne si macelarul il intampina "Sa traiesti Nea Ilie ! Ce mai faci, cum o mai duci ? Mi s-a stricat ceva si nu se mai aprinde; nu vii mata si te uiti nitel ? Cand ai timp .. Ia zi, ce-ti dau ? Si bunicul ii spunea ... m-a trimis nevasta-mea sa imi dai niste os cu sita pentru ciorba si niste carne tocata pentru sarmale." Si Nea' Tache macelarul ii pregatea ce era mai bun, ii impacheta in hartie alba, iar cand bunicul dadea sa scoata banii, ii zicea: "Lasa Nea Ilie, ca imi dai mata la pensie. Nu imi fac eu griji, ca ne stim de treizeci de ani ..." (adica de pe vremea cand faceau armata la Craiova si bunicul era caporal :)). Si venea pensia adusa de Coana Florica, care era postarita si statea si ea tot in cartier. Si Coana Florica trecea pe la fiecare si striga "Coana Vetoooo... !" intra, se aseza, numara banii si isi bea paharul cu sifon si sirop de zmeura. Mai barfeau de unele si altle, ca asa se aflau stirile. Postarita era "the News !" :)) Ziua incepea si se sfarsea cu cantatul cocosilor. Venea seara si incepea ritualul specific. Nu se intra in casa fara spalatul pe picioare si altele asemeni. Se dadea drumul la televizor daca era un film, sau la difuzorul de cartier, unde Dumitru Pelican isi insira etapele. :) Nu ne culcam inainte de a asculta "sinteza zilei" in varianta locala, cu cate oua a facut gaina X, ce cocos trebuie taiat, ce gard trebuie astupat, pentru ca vecina s-a plans ca au scapat gainile in rosii, sobolanul care trebuie prins si altele. Noi copiii ascultam fascinati la imensitatea lumii si cu inima cat un purice si cu gandul la soricelul de sub pat care, dupa ce isi facea rondul de noapte sfarsea aproape sigur in cursa din camara. Of, si cate nu sunt de povestit ...
Unde au disparut toate astea ? Cei batrani s-au dus demult si locul lor n-a mai fost luat de nimeni. Copiii si nepotii s-au imprastiat pe la blocuri sau strainatati. Bucurestiul si-a pierdut identitatea si politetea. Si cate nu si-o mai fi pierdut, dar nu ne dam noi seama. :) ... vezi tot

marți, 10 martie 2009

vremuri de altadata



Am primit pe mail un text interesant si ... nostalgic unora dintre noi:

"Născuţi prin preajma anilor '70, un pic înainte sau un pic după, vedem acum, în 2009, cum casa părinţilor noştri s-a făcut de 50 de ori mai scumpă decât atunci când au cumpărat-o ei şi realizăm că, pentru o casă a noastră, o să avem de plătit în jur de 50 de ani...

Ne amintim, ca prin ceaţă, despre primii paşi ai omului pe lună şi, unii dintre noi, despre ediţia Cerbului de Aur când a câştigat trofeul Luminiţa Dobrescu şi când a debutat Julio Iglesias, şi îi vedeam la un televizor cu ecran bombat, în alb şi negru.
Avem cultură generală, pentru că asta însemna ceva, odată.

Suntem ultima generaţie care a jucat "De-a v-aţi ascunselea", "Castel", "Raţele şi vânătorii", "Ţară, ţară, vrem ostaşi", "Prinselea", "Pac-Pac", "Hoţii şi vardiştii", ultimii care au strigat "Un, doi, trei, la perete, stai !", ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am făcut petreceri video ( închiriam un video şi stăteam, să ne uităm la filme, câte două zile, închişi în casă ), primii care am văzut desene animate color, primii care am renunţat la casetele audio şi le-am înlocuit cu CD-uri.

Noi am purtat jeanşi elastici, pantaloni evazaţi, geacă de blugi de la turci, iar cine purta Lee sau Wrangler era, deja, lider de gaşcă...

Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste-grilă la admitere. Noi am fost ultimii şoimi ai patriei, ultimii pionieri şi ultimii utecişti.

La grădiniţă învăţam poezii în româneşte, nu în engleză, şi cântam la aniversări : MULŢI ANI TRĂIASCĂ, nu HAPPY BIRTHDAY...
Noi am sorbit din ochi Daktari, Ce vrăji a mai făcut nevasta mea, Linia maritimă Onedin, Sclava Isaura, Dallas, desenele animate cu Mihaela, cele cu Felix motanul, cu omuleţul lui Gopo, iar cine zice că nu s-a uitat la toate astea, ori minte, ori încă nu avea televizor...

Reclamele de pe posturile străine ne înnebuneau, şi abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum, sau puştile alea absolut superbe, cu apă. Între timp, ne consolam cu Tango cu vanilie şi ciocolată şi cu clasicele bidoane, umplute cu apă de la robinet, care turnate în cap ne provocau pneumonii. Şi uite un motiv bun să nu mergem la şcoala...

Noi am ascultat şi Metallica, şi Ace of Base, şi DJ Bobo, şi Michael Jackson, şi Backstreet Boys, Jean Michel Jahre, Vangelis şi Take That, şi încă nu se inventaseră manelele pe vremea noastră... Spre deosebire de copiii din ziua de azi, noi auziserăm de Abba, si de Queen, de Boney M, de Saragosa Band, de Semnal M şi de Mihaela Mihai şi ne amintim cu plăcere de Dan Spătaru şi de Mihaela Runceanu.
Am citit "Licurici", "Pif", "Cutezătorii", Cireşarii şi am băut Cico şi Lămâiţă ( ni s-a părut ceva extraordinar când au apărut primele sucuri "de la TEC", fără să ne fie teamă că au prea multe E-uri, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o sticlă de suc, fără teama viruşilor de azi.
Noi am băut prima Coca-Cola la sticlă şi am descoperit internetul.
Noi nu ne dădeam beep-uri, ne fluieram ca să ieşim afară. Noi nu aveam dolby surround system, tăceam toţi ca să auzim acţiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri Tetris, de care ne plictiseam la o lună după ce ni le cumpăram, şi le uitam pe dulap, pline de praf, după aceea. Abia aşteptam, la chefuri, să jucăm "Fântâniţa", sau "Flori, fete sau băieţi", sau "Adevăr sau Provocare", sau orice alt joc ne-ar fi dat un pretext să "pupăm pe gură" pe cine "iubeam"...

Noi suntem cei care încă au mai "cerut prietenia" persoanei pentru care sufeream câte-o lună, în tăcere, care încă roşeam la cuvântul "sex", care dădeam cu banul, care să intre în farmacie, să cumpere prezervative, pe care apoi să le umplem cu apă şi să le aruncăm în capul colegilor, care am completat zeci de oracole, sperând că persoana care trebuie, va citi acolo unde scrie "De cine iţi place?", că ne place de el sau de ea...
Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru că noi am mers cu bicicleta fără cască, genunchiere şi cotiere, nu am avut scaune speciale în Dacia 1100 a tatei, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau din greşeală pe jos, nu prea ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi cu toate pisicile din cartier, nu ţineam cont de câte lipide şi câte glucide mâncam, părinţii noştri nu aveau "child proof house", ne trimiteau să cumpărăm bere sau vin de la alimentară şi câte un pachet de Snagov de la tutungerie.

Noi am auzit cum s-a tras la Revoluţie, noi am fost martorii a trei schimbări de bancnote şi monede, noi am râs la bancuri cu Bulă, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei care mai ţinem minte emisiunea "Feriţi-vă de măgăruş"...

Suntem o generaţie de învingători, de visători, de "first-timers", nu ?" ... vezi tot