sentimentele ne fac mai buni, mai intelepti, mai frumosi

Umbland prin viata am avut prilejul sa descopar povesti interesante despre oameni, locuri si fapte, unele povestite, altele vazute chiar de mine. Fiecare poveste e interesanta in felul ei si multe emotionante pentru cei care le-au trait. Unii reusesc sa treaca peste, altii raman ancorati in trecut, fara sa inteleaga ce li s-a intamplat si de ce. Cele mai frumoase povesti sunt cele in care rasare soarele dupa furtuna. Cele mai triste sunt cele in care protagonistii nu vor sa paseasca mai departe si sa accepte ca au pierdut. Acceptarea e esentiala. Presupune detasare si invatare.
...
Ati trait vreodata sentimentul pierzaniei ? Nu cred ca exista cineva care n-a pierdut ceva.
Uneori pierdem un obiect, alteori ceva mai mult. Putem pierde bani, pe cineva drag, un sentiment sau pur si simplu timpul. Banii se fac usor, si cu putina minte poti sa pierzi mai putini.
Cu timpul e altceva, nu-i simtim valoarea, doar asa in treacat, oftam si rostim: ‘Ehei, daca acum cativa ani as fi facut asta, ce bine era !”. Timpului ii alocam resurse nemasurate, de la cele materiale, la cele sufletesti, si cu cat traim mai intens, cu atat pierdem mai mult.
Cele mai de pret sunt sentimentele. De ce fac parte din ecuatie, pentru ca de cele mai multe ori daruim fara asteptam ceva in schimb. Sentimente nu insemna numai cuvant. Ele insemna totul, de la caramida pusa la temelia unei case, la bucatica de salam impartita pe-o treapta neterminata, un copil, bucurii, necazuri, urme ale trecerii noastre prin lume, si mai important decat toate, zambetul pe care l-am lasat candva pe chipuri acum triste. Sunt lucruri pe care intr-o buna zi le pierdem. Frumos ar fi sa nu le pierdem niciodata si sa ajungem la batraneti rostind cu mandrie “Iata ce las in urma mea !”. Dar nu depinde numai de noi. Sentimentele sunt ca scrisorile returnate pentru ca destinatarul nu mai exista. De cele mai multe ori noi suntem artizanii pierzaniei, alteori e ceva mai presus de noi.

Aproape nu exista film istoric romanesc care sa nu contina o scena cu arsul unei case, si durerea celor care trebuiau sa plece din fata navalitorilor. Pentru cei care n-au simtit vreodata sentimentul pierderii, scena poate parea banala. E la fel de trist sa privesti cum tot ce ai adunat, fiecare cui, caramida, uneori patata cu sudorarea fruntii ori cu zambetul implinirii, fiecare poveste traita alaturi de cineva, se sting dintr-odata, mistutite de flacara despartirii. Cu atat mai dureros pentru cei obisnuiti cu taina lucrului bine facut.

Am intalnit persoane care spun: “Eu nu ma leg de lucruri !”. Nu, nu noi ne legam, ci ele se leaga de noi. Si apoi nu sunt simple obiecte ci sentimente. Sunt amintiri.
Mi se intampla uneori sa caut intrun sertar si sa dau peste un obiect neinsemnat, un pix de exemplu. Pentru toti nu e decat un simplu pix. Pentru mine e cadoul primit candva de la cineva drag, care nu mai este. Pot sa-l arunc ? Nu, nu pot ! Desi amintirea lui ma face sa sufar, suferinta face parte din mine si simt ca ma innobileaza.
Dar ce faci cand lucrul peste care dai apartine cuiva care te-a facut sa suferi ? Nu este vorba de vreun dusman, ci de cineva pe care l-ai iubit candva. Uite, va intreb, voi ce faceti in cazul acesta ?
…
Dar toate trec, si raman doar amintirile, care cu timpul se vor stinge, aruncate in vreun cotlon al memoriei, precum un CD in sertarul cu alte sute. Iar cand din intamplare pasii ne poarta prin locuri, ori atingem un obiect, pentru o clipa ne teleportam in timp, amintirile navalesc peste noi si retraim cu intensitate fiecare moment petrecut candva. Apoi ne trezim si zambim, iar cu dosul palmei stergem o lacrima ce se prelige pe obraz. E durere, bucurie ? Cred ca e ceva amestecat.
Si mai cred ca sentimentele ne fac mai buni, mai intelepti, mai frumosi. Dar nu pentru toata lumea, ci doar pentru cei care stiu sa vada. ... vezi tot

adevaratul prieten iti doreste binele de dragul tau

Nimeni nu ne obliga sa deschidem unui strain.

Haideti sa despicam putin firul si sa ne inchipuim ca suntem pusi in fata unui potential prieten.
Ne intalnim pentru prima oara cu un om. De cele mai multe ori, acesta ne este recomandat de cineva de incredere. Multi gandesc asa: “Daca o persoana pe care o cunosc, are incredere in el, insemna ca si eu ar trebui sa am !”. Pe jumatate adevarat ! Acest concept nu face altceva decat sa inlocuiasca cativa pasi foarte importanti in cunosterea respectivului. Neincrederea in sistemul propriu de evaluare are un rol extrem de important. Pur si simplu sarim peste cateva trepte, fara sa ne dam seama.
La fel procedam si in dragoste. In mod normal, cu oricine ne calca pragul pentru prima oara, suntem extrem de circumspecti. Il masuram de zece ori, pana sa-i acordam credit. Ei, bine, cand ne indragostim, parca se deschid portile Raiului. Aproape instantaneu, imaginatia construieste portretul partenerului perfect.

Personalitatea noastra este asemeni unei cetati. Nu stiu daca cunoasteti cetatile medievale, cum este cea a Sibiului de exemplu. Acestea au doua, uneori trei randuri de fortificatii, ziduri care le inconjoara, cu turnuri de aparate, porti, tot dichisul. Asa e si omul. Cand cineva ne bate la porti, mai intai il verificam sumar, apoi il lasam in prima incinata. Apoi iar il verificam, si ii dam voie mai departe. Ultima poarta este cea a sufletului. Ar trebui sa fie cea mai bine aparata.
Uneori, persoanele care reusesc sa patrunda cu usurinta de primele doua porti, o fac ascunse intr-un fel de Cal Troian, asemeni celui din povestea lui Homer.

Ma minunez cu cata usurinta poti patrunde, porti ce-ar trebui strasnic ferecate . Portile “cetatii” sunt deschise oricui, ca intr-o zi de sarbatoare.
Parca vad faza cu masa data de prietenul comun, unde la inceput toti sunt stingheri, iar la sfarsit, motivati uneori si de licoarea magica care deschide cele mai ferecate porti, ajung sa-si puna viata in farfuria celuilalt.
Am dat eu exemplul anterior cu portile cetatilor, dar in realitate, stiti cati oameni n-au vazut in viata lor o cetate ? Enorm de multi. Intreaga lor viata e un fel de masa comunala la care invita pe toata lumea. Si apoi cand masa ramane goala, se trezesc singuri, inecandu-si amarul intr-un pahar de vin, cantand “M-au parasit prietenii ….”. Sublim de altruist !
Stateam de vorba cu cineva, care mi se plangea ca l-au parasit prietenii, tocmai la nevoie. Pai si normal, cand vroia sa-l paraseasca, la bine ? Smile!

Am o strategie interesanta. Probabil ca putini ati auzit de sistemul de aparare al unui castel japonez. Se pare ca Dumnezeu, cand l-a facut pe japonez, i-a dat mai multa minte si mai putina geografie. Cand dusmanul batea la portile castelului, totul era in asa fel construit, ca acesta sa creada permanent ca inainte-i se afla inima, palatul. Cum reusea sa treaca de o poarta, bineinteles aparata cu strasnicie, era ghidat pe coridoare spre urmatoarea. Si tot asa, pana isi epuiza resursele. In realitate, el nici nu trecea de primul zid de aparare. Pur si simplu se invartea in jurul castelului.
Multi mi-au reprosat ca ma deschid prea usor in fata oamenilor. Este doar o aparenta. Smile ! Credeti ca m-am nascut cu strategia ? Ha ha ha ! N-aveti idee cati “prieteni” mi-au batut la porti. La un moment dat ma intrebam daca nu scrie “enter” pe fruntea mea.

Cel mai greu e sa crezi ca cineva ti-e prieten si apoi sa fii dezamagit.
Cel mai usor e sa spui: “Nu mai deschid nimanui !”.
Cum e bine ? Daca respectivii sunt fericiti, e bine in ambele. Dar ma indoiesc sa fie asa.

Adevaratul prieten iti doreste binele de dragul tau. - Aristotel
Prietenia unui om deştept e mai de preţ decât prietenia tuturor proştilor. - Democrit
Prietenia si banul sunt ca uleiul si apa.
Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea. – Seneca
Ochii si prietenul sunt oglinzi ale sufletului.

Dintre toate, primul mi s-a parut cel mai valabil. De ce ? Cand e de luat, stiti cum apar prietenii ? Ohooo, cu gramada ! Cand e de dat, … mai subtire.

Cel mai bine descoperi un prieten, cand iti da ceva de valoare pentru sufletul lui, fara sa aiba ceva de castigat in viitorul apropiat. Adica persoana te-a apreciat pentru ceea ce a vazut in momentul acela, si a considerat ca este frumos sa-ti daruiasca ceva. Este pur si simplu un gest de nobelete interioara.

Nu exclud ca este probabil sa apara si personalitati care stiu cand sa dea si cand sa ia. Care e problema ? Singura noastra grija e sa nu-i lasam sa ia mai mult decat au dat.
Am un "prieten", extrem de inteligent, care procedeaza exact asa. Mai intai da si apoi ia inzecit. Daca-i reprosezi ceva, pune aceeasi placa: "Tii minte cand ai avut nevoie si te-am ajutat ?".
In acest moment, intra in scena proverbul doi, prietenia omui destept.
La urma urmei, nimeni nu e prost. Nici macar cel mai bun prieten. Prietenia se bazeaza pe reciprocitate doar.

O relatie de prietenie e asemeni unui joc de tenis cu parteneri egali. Si nimeni nu se supara ca nu castiga.

V-ati intrebat vreodata, de cate ori ati gresit ? Nu cumva voi gresiti fata de adevaratii prieteni ? Oameni buni in esenta, pe care ii ignorati cu buna stiinta si pe care ii bagati la gramada cu ceilalti, pentru ca nu stiti sa-i deosebiti ?
Incercati sa va amintiti, au aparut in viata voastra oameni care v-au daruit din suflet, fara sa ceara la schimb ? De cate ori v-ati pripit cand ati judecat pe cineva, uneori pentru motive neinsemnate ?
Interesant, nu ?
Va garantez ca au fost, dar nu v-ati dat seama. ... vezi tot

poveste din armata

Comentariul amicului Paul la postarea anterioara, mi-a deschis cutia cu amintiri. Smile!
Spre deosebire de majoritatea oamenilor, am avut ocazia sa cunosc insemnatatea cuvantului "prietenie" inca din copilarie. Zambind, probabil ca va veti gandi la conflictele cu colegii de joaca, si mai putin la ceva ce a semanat mai mult cu un roman al lui C. Dickens. Dar astea-s locuri si fapte ingroptate intr-un trecut fara insemnatate pentru cei multi, pe care am sa le povestesc candva.
Am sa sar peste timp si am sa va spun o poveste care a inceput in armata si s-a terminat acum 10 ani.
Am facut armata in '87. Cei care au facut-o stiu ca acolo se petrec lucruri care par rupte din evul mediu. Se inverseaza ierarhii valorice si nimic din ce e afara nu seamana cu ce e inauntru. Cel putin asa a fost pana acum 20 de ani. Nu mai stiu daca si acum, avand in vedere ca armata s-a schimbat destul de mult. Dar cum o vorba veche spune ca lupul isi schimba doar parul, ma indoiesc. In armata am invatat sa supravietuiesc. Nevoia te face sa te apropii de oameni cu care in aparenta nu ai nimic in comun, in afara de faptul ca mananci impreuna cu ei aceeasi paine "neagra".
Printre ei a fost si un ungur din Oradea, pe nume Toth Tiberiu. Blond, ochi albastri si ciupit de acneee, fost rugbyst. Ne-am "imprietenit" din primul moment. Era un tip linistit, cerebral, asezat, scump la vorba si aprig la fapta, un tovaras de nadejde si pe gustul meu. Multe nopti de garda le-am petrecut impreuna, el cocotat in foisor, eu servind punctul de control al unitatii militare. Depanam amintiri, povesteam vrute si nevrute. Cand esti rupt de lume si civilizatie, undeva in creierul muntilor, fiecare aspect capata o alta nuanta. Oamenii se apropie mult mai usor. "Dusmanul comun" creeaza legaturi puternice, care nu pot fi intelese decat de cei care au trait razboaie sau au facut armata.
Intr-o zi de duminica, in timp ce eram de garda, vin in vizita parintii lui Tiberiu. Mancare, bautura, cam ce se aduce la un soldat cu dor de casa. La poarta era amenajata o sala de vizite. Regulamentul interzice introducerea bauturii in unitate. Asa era atunci si banuiesc ca acum e la fel. Dupa ce au plecat, Tiberiu vine si ma roaga, daca il pot lasa sa duca si colegilor cateva sticle cu vin. Fiindu-i prieten, am inchis ochii si i-am dat voie. Dupa o vreme, il vad pe Ofiterul de serviciu ca intra fix in baterie (locul unde se aflau dormitoarele si cazarmamentul), iar peste 5 minute iese in spume si vine direct la poarta cu o sticla de vin in mana, urmat de Tiberiu. Imi urla: "Nenorocitule, arestul te mananca ! Ai incurcat-o ! Sa-mi spui tot ! Cine a bagat bautura in unitate ?". M-am albit. Cu regulamentul nu te joci. Evident se prinsese de miscare si era inutil sa mai neg. N-am stat pe ganduri si am luat asupra mea totul. Puteam sa zic ca n-am vazut, ca nu stiu. N-am facut-o ! Am recunoscut si am intrat la arest pentru cateva zile. Pentru cine nu stie, arestul e un fel de inchisoare in armata. Nu e ca te baga acolo, ci e ideea de privare de libertate, gratii la ferestre, ciment rece, pat fara saltea etc. N-am fost niciodata inchis, nici in gluma macar. Am suportat destul de greu. In armata inveti o regula nescrisa: "Toti pentru unul si unul pentru toti !". Nu zambiti, multi si-au dat viata in razboaie, ducadu-se la moarte fara voia lor.

In fine, asta s-a intamplat atunci. Ne-am eliberat, anii au trecut, intre noi s-a creeat o legatura, pe care am pastrat-o si dupa. Intre timp mi-am facut afacerile mele, am invatat sa invart bani, oameni si multe altele. Undeva in sufletul meu, Tiberiu ramasese acel prieten de demult.
Intr-o zi, prin 2000, ma suna si imi spune: "Lucian, vin in Bucuresti !". Din armata ne-am mai vazut o de vreo doua ori. "Uraaa, vino, te astept !". M-am bucurat nespus. Imi revedeam prietenul. L-am luat de la aeroport, dus, cazat la mine, mancat, tot tacamul. Seara ne-am intins la povesti. Am depanat amintiri si toate cele. Pe vremea aia eram insurat. Si tot povestind, imi spune: "Lucian, uite de ce am venit. Ma ocup de import de feroase si vreau sa deschid in Bucuresti un depozit cu magazin. Am nevoie de ajutorul tau. Eu nu pot sa ma ocup, pentru ca am afaceri in tara. Vrei sa preiei tu jumatatea de sud ? Facem jumate-jumate.". Am cumpanit putin, nu era rau sa diversific putin. Si apoi era Tibi, trebuia sa-l ajut cumva, basca ca-mi ieseau si bani frumosi din asta. Afacerea parea buna. Am spus Da !
Si m-am ocupat. Mi-am sunat realtiile, am gasit spatiu, am angajat oameni, am construit magazinul, am descarcat vagoanele cu laminate, am deschis punct de lucru, stampila, gestiune, totul bun si frumos, la cheie. Imi frecam palmele multumit. In mod normal, nu fac nimic fara ceva scris. In cazului lui am facut rabat. Doar era prietenul meu din tinereti, cu care mancasem armata pe paine. Nu-mi faceam probleme.
Atunci am vazut ca oamenii se mai si schimba, ca una e ce-a fost si alta ce e ... . Sau daca nu se schimba, ceva specific unei conjuncturi le dezvaluie trasaturi, in trecut ascunse.
Dupa ce totul a fost gata, imi zice: "Lucian, stii, nu mai pot sa-ti dau jumate. Am vorbit cu asociatul meu [un mafiot din Ungaria], si nu e de acord. Uite, iti dam 10 % din profit.". Tin minte, eram la masa la mine acasa. Am ramas masca ! Era sa cad de pe scaun. Cateva minute am ramas fara glas. "Cum, de la 50%, la 10 ? E prea putin !". Acum imi spui, dupa ce te-ai vazut cu sacii in caruta ? ".... Confuz, recalculam in minte ce urma sa fac pentru noul procent. Ceva nu iesea la socoteala. Ceva imi spunea ca fusesem luat drept fraier. " OK, uite cum procedam: in momentul asta sistam orice colaborare. O sa te caute jurista mea. Usa este acolo !". ....
Cateva zile am fost cazut. Nu pricepeam ca prietenul meu de mai bine de 10 ani, tocmai imi trasese o teapa. Ceva in mintea mea nu se potrivea.
Ne-am intalnit pe urma si i-am bagat sub nas un contract, de data asta pus la punct. L-a citit si nu l-a semnat. Tin minte ca s-a ridicat si mi-a spus: "Lucian, imi pare rau ca nu ne-am inteles. Asa e in afaceri ! Poate ne mai vedem cu alta ocazie". S-a sculat si a iesit. L-am condus pana la masina. Ne-am strans mainile. Parea usor nedumerit. I-am spus: "N-ai sa intelegi niciodata. Tocmai ai pierdut cel mai bun prieten ! Puteai sa castigi miliarde. Nu te-ar fi durut capul. Tu crezi ca afacerile se fac prin telefon ? Tu la Oradea si marfa aici ? Iti garantez ca in maxim trei luni o sa fugi din Regat de n-o sa te mai uiti inapoi.". Atunci n-a inteles.
Si am avut dreptate. M-am interesat peste o vreme. Se asociase cu un alt individ, care l-a tepuit de nu s-a vazut.
Cam asta e cu prietenia.
Daca il vedeti prin Oradea, sa stiti cu cine stati de vorba. Smile!

Amicul Paul mi-a spus ca nu crede in prietenie. Raspunsul meu a fost: "Daca ma uit in trecut, iti dau dreptate. Daca ma uit in viitor, nu !".

Cred in prietenie ! Cred in oameni si in puterea lor de de a face lucruri frumoase impreuna. Si mai cred ca noi ne alegem prietenii, iar prietenia se cladeste incet, in timp, ca un zid trainic, care la nevoie iti poate fi pavaza. ... vezi tot

prietenia dintre un barbat si o femeie

De ceva vreme, caut un raspuns la intrebarea: "Credeti in prietenia dintre un barbat si o femeie ?
Evident, candva cineva mi-a pus intrebarea, iar raspunsul meu a fost afirmativ. Am incercat sa-i demonstrez ca este posibil, ca ratiunea trebuie sa domine emotia, ca doi oameni cu valori pot depasi multe, de la prejudecati, la sentiment ... bla bla. Dar pe urma, mi-am adus aminte ca eu sunt barbat, iar cea care imi adresase intrebarea, era femeie. Si dintr-o data, a inceput sa bata vantul prin castelul meu de hartie. Smile!
M-a amuzat nespus un clip downloadat de pe internet: "Tale of two brains". Il gasiti pe blog la sectiunea "videoclipuri". Acolo, un interesant personaj, pare-se psiho-comediant, face comparatia intre creierul barbatilor si cel al femeilor. ... Creierul barbatilor este alcatuit dintro sumedenie de cutiute, perfect aranjate, in care fiecare aspect al vietii este etichetat si inchis in cutiuta lui. Cel al femeilor, este asemenea unei retele de internet, un ghem extrem de incalcit de fibre optice, si fiecare eveniment din viata are legatura directa cu celelalte si este analizat in raport cu toate evenimentele petrecute anterior. O femeie nu poate sa puna o eticheta unei intamplari, s-o puna in cutiuta X, pe care apoi s-o puna pe raftul Y, si sa uite de ea pana ce un eveniment asemanator se intampla.

Intre un barbat si o femeie se intampla ceva ce nu are legatura cu ratiunea, ci cu ceva inventat inaintea ei: atractia sexuala. Este vorba de ceva ce constientul nu poate controla. Un barbat chiar daca se abtine, nu-si poate domina total instinctul, dorinta de se culca cu femeia ce i-a incantat simturile. Nici femeia nu este mai prejos naturii, si ea simtind aceeasi nevoie primordiala.
Pentru un barbat, nevoia de sex se opreste la nivel fiziologic, care dupa ce este satisfacuta, este pusa in cutiuta X si etichetata. Un barbat este capabil sa disocieze actul sexual de o relatie de prietenie (fara sex). Chiar daca partenera a pus stop relatiei fizice, el spune: "Este OK, nu este nici o problema, putem fi prieteni in continuare !". As spune ca un barbat devine mult mai fidel si onest prietenei, dupa ce a avut o relatie intima cu ea.
O femeie in schimb, nu ! Ea conecteaza absolut totul. Sunt femei, pe care le respect profund, care vad actul sexual ca o etapa extrem de importanta in viata lor. Acestea nu pot percepe barbatul de langa ele altfel, decat ca pe tatal copiilor lor, si nu pot accepta un barbat care nu se ridica la inaltimea acestui deziderat. Un prieten nu este un partener de afaceri. El patrunde, i se permite sa atinga zone ascunse, interzise altora. Acesta este motivul pentru care extrem de putine femei au capacitatea, pot sa gestioneze o astfel de relatie. Cu alte cuvinte, totul sau nimic ! Imi permit sa spun ca prietenia dintre un barbat si o femeie, este ca jocul la offside dintr-o partida de fotbal. Iti poate oferi satisfactii imense, insa poti fi si penalizat extrem de dur daca depasesti linia ultimilor aparatori ... ai sufletului desigur.
Aceasta linie, extrem de sensibila, se numeste iubire.
Ne-am lamurit ca o femeie nu poate, nu este dotata de natura cu capacitatea de a gestiona o relatie de prietenie. Un barbat in schimb, da !
...
In conceptia unei femei, o relatie cu un barbat nu poate fi decat toatala. Jumatati de masura nu exista.
Sau nu, pot exista jumatati de masura, dar numai in cazul in care ea accepta ca niciodata un barbat "nu poate fi al ei". Motivele pot fi variate: varsta, fizicul, gradul de rudenie. Numai atunci femeia poate acepta simpla prietenie a unui barbat.
O femeie se indragosteste mult mai repede decat un barbat, si la fel de repede se razgandeste. Smile!

Prietenia ...
Prietenia intre femei: Sotia se intoarce acasa dimineata. Sotul o intreaba unde a fost toata noaptea, la care femeia raspunde ca a dormit la cea mai buna prietena a ei. Sotul da telefon la 10 dintre cele mai bune pietene ale sotiei: nici una nu ii confirma ca a dormit peste noapte la ea. Prietenia intre barbati: Sotul se intoarce acasa dimineata. Sotia il intreaba unde a fost toata noaptea. El isi argumenteaza lipsa prin faptului ca a dormit acasa la cel mai bun prieten. Femeia telefoneaza la 10 dintre cei mai buni prieteni ai sotului si dintre toti, 8 confirma ca intr-adevar noaptea precedenta sotul ei a dormit acolo, ceilalti 2 insista ca inca se afla la ei. ... vezi tot

shake de banane

Ma amuz cateodata, cand constat cu cata usurinta rostesc unii cuvantul "prietenie". Oameni care m-au cunoscut doar cu cateva zile inainte, ma numesc prietenul lor. Zambesc si trec mai departe, constient ca ori persoana habar nu are ce insemna respectivul termen, ori urmareste sa obtina ceva si ma astept ca in perioada urmatoare sa-si dezvolte strategia. Si zambetul persista, pentru ca majoritatea persoanelor in cauza, in loc sa vina cu mintea deschisa si sa ma intrebe clar: "cat costa", apeleaza la tertipuri.
Mi s-a intamplat de nenumarate ori sa intalnesc astfel de oameni, obisnuiti din frageda tinerete sa achizitioneze, de la imobiliare, la suflete. Nu ma deranjeaza cat de putin acest aspect mercantil. La urma urmei, totul se bazeaza pe cerere si oferta. Si atata timp cat moneda de schimb este bine aleasa, iar pretul este corect, totul este perfect.
Cei inteligenti cunosc bine cum sa obtina, cat valoreaza bunul dorit, cauta ca targul sa fie cat mai echitabil, si mai ales, nu-si subestimeaza partenerul de "afaceri". Se numeste bun simt. Mentionez ca inteligenta nu se cumpara de la farmacie, ci se cultiva in ani si ani de dezvoltare personala. Cei smecheri in schimb, a se citi prosti, cauta sa obtina cat mai mult, daca se poate, gratis, mergand pe principiul: "Il fac eu pe-asta, ca e fraier !". Le-a mers o data, de doua si au impresia ca le va merge vesnic. Se inseala ! Am auzit de atatea ori aceasta vorba, rostita sau nerostita, incat am trecut de la dispret la amuzament. Si nu ma amuz doar eu, ceea ce denota ca fraierii sunt din ce in ce mai putini.
...
Nu ma pot abtine sa nu insist asupra unui gen de "prieten" foarte des intalnit. Este permanent in cautare de "tinte". Nevoia fireasca: banul. Dupa ce a indentificat potentiala victima, cauta sa ii analizeze in amanunt potentialul financiar sau ce poate sa-i ofere. Nimic anormal pana acum. Si eu procedez la fel cand ma intereseaza un aspect material. Acum vine partea interesanta. Nu se sfieste sa-si aleaga victimele din cercul de apropiati. Si in loc sa abordeze subiectul in mod direct, sa faca o ofeta cat mai echilibrata, iar dupa ce a obtinut, sa plateasca prompt, aplica o alta strategie: apeleaza la sentiment. Cauta sa speculeze punctele sensibile, si mizand pe prietenie, sa-si rezolva problemle pe banii si pe timpul celuilalt. Ce mi se pare totusi stupid, este ca acest asa-zis "prieten" porneste de la premisa: "Eu sunt cel mai tare !", cam intotdeuna isi subevalueaza adversarul si sfarseste prin a deveni penibil. Adica nu mai scapi de el. Smile!
Dar ulciorul nu se duce de multe ori la apa, si acest "prieten" ajunge cu timpul singur, parasit de toti prietenii adevarati pe care i-a tepuit. Credeti ca isi da seama, macar in al doisprezecelea ceas ? As, nici vorba ! Daca il asculti, auzi: "Nenorocitii, m-au parasit la nevoie !".
A, sa nu uit ! Femeile apeleaza la sex. Mori de ras cand observi cu cata sarguinta incearca sa ofere "victimei" implinirea fanteziilor. Dar cum nimic nu dureaza la nesfarsit, pana la urma isi tradeaza fara sa vrea adevaratele intentii, dupa care se retrag sub un pretext banal.
...
De ce doi oameni vor sa fie prieteni ? Credeti ca nu au altceva mai bun de facut ?
Omul este o fiinta sociala si are nevoie de protectia grupului pentru a supravietui. Sa va povestesc un studiu interesant. Un grup de etologi americani au studiat comportamentul cimpanzeilor in habitatul natural. Hrana se afla intr-un loc inaccesibil. Cimpanzeul care a localizat ciorchinele cu banane, dupa ce a incercat in mod repetat sa ajunga singur la el, s-a dus la un alt cimpanzeu si i-a cerut ajutorul. Acesta s-a oferit sa tina craca aplecata, pentru ca primul sa ajunga la sursa de hrana. Cimpanzeul cu bananele, dupa ce a intrat in posesia lor, a uitat subit pe cel ce-i oferise ajutorul si a mancat bananele singur. Cel cu ajutorul, dupa ce a incercat sa obtina ce i se cuvenea de drept si vazand ca este alungat, s-a retras. Interesant, nu ?
Ce e mai interesant abia acum urmeaza. Dupa o perioada de timp, cercetatorii s-au intors in padure la grupul de cimpanzei. Toti erau intr-o stare de sanatate excelenta, numai un singur individ, era mai retras, slab, vizibil izolat si respins de restul grupului. Privind mai atent, etologii au observat ca individul izolat era tocmai cel care se folosise de ajutor si mancase bananele singur. Se pare ca mai aplicase metoda si pe alti "fraieri". Ba mai mult, orice incercare a acestuia de a mai cere ajutor, era respinsa in mod repetat de toti ceilalti.
Prietenia nu inseamna simpla bucurie de a intalni un cunoscut si a schimba impresii. Ea inseamana reciprocitate. Exact cam ce uita majoritatea semenilor nostri. Daca as fi cinic, as spune ca acestia nu au evoluat nici macar la stadiul de cimpanzeu.
...
Cineva spunea odata: "Unii oameni se hranesc cu bani, iar altii cu sentimente". La fel cum unii oameni, dupa ce ti-au facut un favor, iti intind palma asteptand drept multumire o strangere de mana, iar altii o fac caush, asteptand o recompensa materiala. Primii sunt pe cale de disparitie, pentru ca atitudinea lor reprezinta o forma de manifestare, tot a unei trasaturi din ce in ce mai rare: inteligenta. Adica exact ce lipsea cimpanzeului cu bananele.
Dar ce are prietenia cu bananele, pardon, cu banii ? Conform definitiei, prietenia este un sentiment. Iar sentiment insemna bucurie. Bucuria de a sta de vorba cu cineva, a-i impartasi necazurile si bucuriile, a-l ajuta dezinteresat la nevoie. Mai poate fi vorba de prietenie cand intervine interesul material ? Intrebarea este destul de delicata. Presupunem ca primim un telefon de la un prieten, pe la 3.00 noaptea, in care acesta a ramas cu masina in porumb. Sau acelasi prieten, ne suna sa-i imprumutam 3000 $, pentru cine stie ce nevoie urgenta. Cum procedam ? Eu, daca mi-e prieten, nu as sta o clipa pe ganduri si i-as sari imediat in ajutor. Am intalnit insa destui "prieteni" care se gandesc inainte, si in sintea lor isi zic: "Ma deranjeaza la 3.00 noaptea ... sa cheme pe altul !", sau "Vrea 3000 de para, n-am de unde !". Desi inainte ei au fost ajutati de cel in nevoie.

Cred totusi ca prietenia se construieste in timp, mai intai din gesturi marunte, apoi din unele mari. Si dupa o vreme, nu te mai gandesti "daca e bine sa ...", ci simti nevoia, bucuria sincera de a oferi.
Am dreptate ?
... vezi tot

prietenia

Prietenia, un cuvant demodat.
"DEX: PRIETENÍE, prietenii, s.f. Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de ataşament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabileşte între persoane, pe baza acestor sentimente; amiciţie, prieteşug".
Viata, relatiile cu oamenii, m-au invatat sa deosebesc prietenia de simpla amicitie.
Aristotel spunea: "Adevaratul prieten iti doreste binele de dragul tau". Cati dintre noi suntem capabili sa recunoastem un prieten astfel ? Cand primim un dar, ne gandim: "Oare ce vrea in schimb ?". Cei mai multi, suntem incapabili sa deosebim un dar dezinteresat, pentru ca la randul nostru, suntem incapabili sa daruim fara un interes ascuns, inzecit. Cred ca un prieten ar trebui cantarit dupa profunzimea sa sufleteasca si intelectuala, si nu cea materiala. "Prietenia si banul sunt ca uleiul si apa". "Prietenia unui om deştept e mai de preţ decât prietenia tuturor proştilor. Democrit". "Darul nu după mărime, ci după dragoste se preţuieşte".
Am observat ca un om profund, spiritual, daruieste cu mai multa usurinta decat unul superficial. Profunzimea nu se masoara in cunostinte, informatie, ci in modul in care un om foloseste informatia pentru dezvoltarea sa personala, si o daruieste celor din jur. Mi-aduc aminte de o intamplare. Prin '94, un ilustru profesor de Actionari Hidraulice de la Fac de Mecanica, pe nume Vasilescu, a infiintat un curs de Autocad. Cu un an inainte, grupa noastra se impartise in doua: Actionari Hidraulice si Pompe. Toti eram colegi in aceeasi catedra, aveam aceleasi cursuri, doar ca unele le faceam separat, coform specializarii. Profesorul cu pricina a adresat invitatia tuturor celor care doreau sa invete Autocad, fara sa specifice o anumita specializare. M-am dus si eu. Am inceput cursul. Pe la jumatate, profu vine si ma intreaba la ce specializare sunt. Ii spun: Pompe. Reactia lui a fost prompta: "Iesi afara ! N-ai voie la cursul meu !". Am ramas stupefiat. Nu am mai intalnit niciodata, nici inainte, nici dupa, un profesor care sa dea afara un elev care vrea sa invete. De ce m-a data afara, pentru ca specializarea mea era tutorata de rivalul sau de catedra, Prof. Cazacu. Asa am inteles ca oricat de destept era, profesorul cu pricina era un bou. Era incapabil sa-si dea seama de consecintele gestului sau pe termen lung. Asta numesc eu mediocritate si involutie spirituala. Nu conteaza ca un om este erudit, profesor, daca el nu a evoluat spiritual, nu a folosit informatia pentru dezvoltarea sa personala, spre binele celor din jur, degeaba !
Vorba unui fost sef de-al meu, pe vremea cand lucram intr-un institut. Un coleg, desi era toba de stiinta meseriei, avea pasiunea de a-si sprijini falca cat era ziua de lunga. Replica sefului nu a intarziat: "X, poti sa fii tu Einstein, daca nu iese nimic din mana ta, degeaba !".

Si acum sa va povestesc cateva intamplari legate de prietenie.
...
Prin '86, pe cand imi "serveam patria", in timpul unei aplicatii militare, s-a intamplat ca tovarasul meu de arme, prietenul cu care imparteam bucata de paine prin noroaie, sa sufere o peritonita. N-am stat pe ganduri si l-am luat in spate. Cred ca l-am dus vreo 10 km pana la cel mai apropiat dispensar, de unde l-a luat o ambulanta. S-a intors dupa vreo doua saptamani, sanatos. Dupa o vreme, de alte tampenii "mancate" cu sare si piper pe propria piele, sub denumirea de "serviciul militar", intr-o buna zi, s-a intamplat sa fiu scos in fata companiei la raport, sub invinuirea ca facusem ceva. Tin minte ca era o iarna cumplita cu geruri de -30 de grade, si cu cateva zile inainte, ma fofilasem de la nu stiu ce activitate in aer liber. Mentionez ca in armata, ca sa supravietuiesti, trebuie sa te "descurci". Am fost mustruluit si pedepsit. Dupa ce a trecut pedeapsa, am aflat ca tocmai cel caruia ii salvasem viata s-a dus la comandantul de companie si m-a parat. Cu toate ca nu fusese afectat in vreun fel, "prietenul" cu pricina, uitase ce patise si si-a zis: "Ia sa ma dau eu bine pe langa stapanire, si sa dau cu ciocu'". Adica sa se "descurce" pe spinarea mea.
...
Dupa multi ani, mai precis prin '95, s-a intamplat sa ma "imprietenesc" cu un el si o ea, un cuplu destul de ok, mi-am zis eu la acea vreme. Faceam afaceri impreuna, schimbam informatii, ieseam la o bere etc. Intr-o seara geroasa de iarna, prin decembrie, ma roaga, daca pot sa-i ajut sa descarce un camion de agende. Pe atunci agendele se faceau cu miile. N-am stat pe ganduri si i-am ajutat cu draga inima. Intr-o alta noapte de iarna au ramas cu masina in pana pe centura. M-au sunat si m-am dus dupa ei. Au mai fost si alte nimicuri care dau savoare unei prietenii. Peste o vreme, s-a ivit oportunitatea de a castiga o licitatie si aveam nevoie de inca doua oferte. Lucrarea era mare si am stabilit s-o facem impreuna, iar banii sa-i impartim frateste. Am licitat si eram ca si castigator, cand, Dir. de Mk. din cadrul companiei respective, care intamplator mi-era bun amic, ma suna si ma intreaba daca nu cumva m-am inteles cu cei doi, ca in locul meu, sa castige ei licitatia. Am ramas stupefiat ! I-am sunat si i-am intrebat. N-au recunoscut pe fata, ci au incercat s-o intoarca in fel si chip. Ghinionul lor. Licitatia am castigat-o eu, cum fusese stabilit, iar lor le-am dat papucii.
...
Port in adancul sufletului meu memoria celui mai bun prieten. Un om deosebit, de o simplitate si eleganta rara, care a plecat dintre noi in 2003. Se numea Sorin Mandrean. Ne-am cunoscut in urma cu multi ani. Era din Buzau. Impreuna am fost prin locuri frumoase si pline de spiritualitate. Vroia sa scrie monografia orasului. Tin minte ca umblam prin anticariate si cautam poze si scrise vechi. Iubea Buzaul din toata fiinta lui. Pot spune ca sufletul sau semana cu un arbore cu radacinile adanc infipte in pamantul strabunilor sai. Ne-am cunoscut intamplator. Lucra la o firma cu care aveam in derulare un contract. Ne mai intalnisem de cateva ori, dar fara sa ne bagam prea mult in seama. Mi-aduc aminte ca a intrat in biroul meu. Era brunet si mic de statura. In tinereti practicase artele martiale si fusese campion balcanic la judo. Eu tocmai imi bateam capul cu o problema personala. Nu a zis nimic, a scos telefonul din buzunar si a sunat pe cineva. Inainte de a pleca, mi-a spus: "Suna pe X si te va rezolva !". Am ramas cu gura cascata. Incercam sa-mi aduc aminte, cine a mai facut vreodata asa ceva, fara sa ma cunoasca, fara sa aiba un interes ascuns. Nimeni ! Putin mai tarziu am inteles ca a facut-o din din suflet, pentru ca asa era el: UN OM CU UN SUFLET MARE.
Am fost alaturi de el pana in ultima clipa, si am sperat impreuna, pe treptele Fundeniului, ca boala de care suferea (ciroza hepatica data de virusul hepatitei C), il va cruta. N-a fost sa fie asa. Dupa prima interventie pe ficat, reusita, la cateva luni, a aparut o complicatie, care in cele din urma i-a fost fatala. Trist ! ...
Atunci am invatat, ca nimic nu este mai pretios pe lume decat sanatatea. Acel moment mi-a schimbat modul de a privi viata. Atunci am vazut cum o valiza plina cu dolari nu mai valoreaza nimic. Atunci am inteles ca trupul omului este ca o lumanare, care arde mai repede sau mai tarziu, dupa felul in care traim. Am mai inteles ca viata nu ne apartine in totalitate, ci o impartim cu copiii si ceilalti din jur, si ca ei au nevoie de noi si noi de ei, in egala masura.
...
Revin cu alte intamplari. ... vezi tot