Am avut ocazia sa intalnesc odata pe unul, anterior mi se soptise ca ar fi mason, cu care m-am strofocat o seara intreaga sa leg o conversatie. Abia scotea ceva pe gura, si la trei boabe, baga chestia cu "Nu stii tu care este adevarul !". Adica numai el il stia si acest fapt ii dadea un fel de superioritate in fata muritorilor de rand. Dupa, am intrebat gazda daca personajul are ceva in cap, sau e numai de fatada. Emotionata, mi-a spus ca tipul ar fi doxa de stiinta, carti, biblioteci si alte cele. N-am mai spus nimic.
O specie aparte de muti sunt cei de-si fac veacul prin computere si se ocupa de soft. Singurul lor prieten e cutia din fata. In rest, nu stiu, nu vad, nu ii intereseaza nimic. Pe vremuri am fost amic cu un astfel de personaj. Nevasta-sa facea eforturi disperate sa mai socializeze si el. Dadea petreceri, invita lume, se incingea veselia, dar tipul ... lemn. Se punea pe canapea si butona telecomanda. La inceput l-am luat drept nesimtit, dar dupa aceea mi-am dat seama ca se simtea stingher. Se zvonea ca si in pat ar fi la fel, si ca ea si-ar fi gasit pe altul. :))
Ii "ador" pe cei care se joaca cu cuvintele, nu in sensul de dus retoric, ci exact pe dos. Adica ii musai sa iti strofoci neuronu', sa pricepi ce-a vrut sa spuna. Exact ca la sah. Imi vine sa imi iau campii, privind cum esenta dialogului se pierde in zare, precum acceleratul de Timisoara. Va dati seama cata profunzime poate fi concentrata in cuvinte putine ? Uite-asa ajunge omul sa aprofundeze tainele mesajului subliminal. Asta daca nu ajunge la neuro mai intai. :)
A, mi-am adus aminte !
Nu inteleg o chestie si basta ! Ce e facebook-ul ? Retea de socializare ? Sa mor daca inteleg, ce inteleg prin socializare, cei care sustin asta. A devenit o moda - a se citi fitza, sa ai cont pe facebook. Nu conteaza daca esti sau nu erudit, important e sa ai cat mai multi "prieteni". Si cam atat ! La inceput, am asteptat sa se intample ceva, ca deh, am devenit prieten cu Xulescu, Yculescu etc. As, nici pomeneala de scintilatii neuronale materializate in atingeri de taste ! Ba nu, mint ! Sunt si cativa "beduini" care, ca si mine, cred ca facebooku e locul unde iti comunici gandurile, impresiile, stiinta si motivul insomniilor. Nu-i subestimez nici pe cei care pun fotografii. E forma lor de exprimare, uneori originala. Macar pun ceva ... poze cu tradafiri si pisicute sau coceni de la nu stiu ce ferma virtuala, fata de restul poporului care, se multumeste sa se laude ca are cont pe facebook. Pe cei care inca mai spera ca situl cu pricina le va aduce ceva, ii rog sa ma ierte ca am fost cinic.
Fiecare om e unic. Unii se exprima in cuvinte, altii in imagini. Iar altii asteapta sa fie descoperiti si intelesi. Michelangelo nu putea sa lege doua cuvinte. In schimb creatia sa fascineaza pana azi.
7 comentarii:
Comunicarea e o problemă dificilă. După mine, "erudiţii" ăia pe care-i deteşti sunt ceea ce eu numesc indivizi-dicţionar. Informaţia din mintea lor poate depăşi media normală, dar dacă nu e comunicată, mi se pare inutilă. De fapt, chiar şi dicţionarul, când îl accesezi, îţi oferă informaţia. Nu o comentează, nu o interpretează arătându-ţi vreo circumvoluţiune personală. Masonul ăla nu era nici atât, era doar un univers populat de un unic individ.
Facebook-ul e o tâmpenie, din nou, după părerea mea. Am fiinţat 2 săptămâni pe tâmpenia asta de univers, mai degrabă mijloc de spionare şi înregimentare a individului decât de comunicare.Aşa că mă înfior când văd amploarea fenomenului. Acolo nu se comunică, se înregimentează oameni, se înscriu pe liste. Tare m-a făcut să mă gândesc la turmă, aşa că pentru mine e cu "nu".
Exprimarea, formularea mesajului şi trimiterea lui către destinatar, apoi îmbogăţirea acestei lumi cu nuanţe şi detalii, cu frumuseţea schimbului de idei şi restul se pot face în multe feluri, sunet, imagine, cuvânt, mişcare, design, o mulţime de metode. Cu cât mai multe, cu atât mai nuanţată e comunicarea.
P.S. O să spui că sunt persoana aia dezagreabilă care caută purici în brânză şi bube-n soare, dar crede-mă, Michelangelo lega foarte bine cuvintele. Pe lângă pictură, sculptură şi arhitectură, acest om atât de bogat sufleteşte s-a exprimat remarcabil şi în zona literară. În sonete. :)
@Voce, da' de ce cauti tu purici in branza, si nu-l lasi pe Michelangelo sa fie ursuz ? :)) Lasand gluma, n-am stiut ca a compus sonete. Nu stiu sa fi iubit vreodata o femeie, in schimb a fost iubit de femei, in special de Contessina. Ma bucur ca FB-ul ti-a lasat aceeasi impresie. Se pare ca postarea mea a starnit aprige comentarii pe situl cu pricina. Am acolo un feed de blog.
Cred ca pe facebook multi intra initial din curiozitate (ca mine) apoi fiecare socializeaza in functie de timpul si dorinta de comunicare. Sa nu uitam ca suntem de fapt o gama larga de extrovertiti si introvertiti..iar cei ce vor sa exprime ceva gasesc un mijloc..nu neparat cuvintele. Din categoriile amintite de tine..nu-mi plac nici mie "pretiosii"..in rest ii iau pe fiecare asa cum sunt :)
Da, sonetele erau parţial dedicate Vittoriei Colonna, care semna Contessina, dar cele mai multe erau dedicate lui Tommaso dei Cavalieri, un tânăr roman, pare-se, de o frumuseţe deosebită şi o cultură rafinată. Lumea literară spune ca de obicei, că homoerotismul acestor sonete şi madrigale dedicate celor două persoane care au beneficiat de afecţiunea lui Michelangelo e de fapt o reacţie a lui la frumos, o modalitate de a discuta de la suflet la suflet... Oricum, bisexualitatea, în acest caz, e nerelevantă, câtă vreme produsul e artistic şi de valoare.
Gurile rele spun că iubirea lui Michelangelo pentru Vittoria Colonna avea două surse, cea afectivă, fiindcă femeia semna Contessina, similar iubirii lui din adolescenţă şi cea literară, Colonna fiind o erudită.
Interesant ! M-ai topit cu detalii. Tin minte, aveam 12 ani si o cunostinta, profesor de istorie, mi-a dat sa studiez un manual de desen cu schitele lui Michelangelo si Leonardo. Erau studii antropometrice. :)
Ehm, nu e decât rodul curiozităţii mele, nu-s vreo erudită în materie. Când îmi place ceva, sunt mai curioasă ca o pisică :) În cazul lui Michelangelo, "de vină" a fost "Agonie şi extaz", care mi-a plăcut mult prin adolescenţă şi cam tot atunci, Istoria Artei a lui Elie Faure.
Da, studiile sunt fascinante. Mai ales ale lui Leonardo, un geniu real, aş zice cam unicul prin lumea asta de specialişti...
Trimiteți un comentariu